Exprimarea sentimentelor
Text apărut în revista Parents et maîtres, nr. 95, noiembrie 1976 (N. ed.)
Fiinţa umană reuşeşte să îşi depăşească sentimentul de neputinţă doar prin cuvânt, prin creaţie; ea este sortită suferinţei din cauza discrepanţei existente între dorinţele ei, care sunt incomensurabile, şi imposibilitatea satisfacerii lor. Există prin urmare o suferinţă fundamentală şi necesară, pe care nu o vom putea înlătura niciodată. Cu toate acestea, noi, psihanaliştii şi psihoterapeuţii, putem încuraja evitarea suferinţelor inutile. Fiind martorii privilegiaţi ai nefericirii atâtor oameni, noi putem, dacă nu rămânem în turnul nostru de fildeş, să ajutăm prin cuvânt, prin simbolizare, prin creaţie, în aşa fel încât discrepanţa dintre dorinţă şi realitate să fie mai puţin dureroasă, iar suferinţele inevitabile să-şi găsească o cale de exprimare astfel încât pe lângă suferinţă să nu apară şi angoasa cauzată de singurătate.
Revista Parents et maîtres mi-a cerut părerea în legătură cu problema sentimentelor şi emoţiilor, întrebarea suna aşa: „Mulţi părinţi au avut parte de o educaţie represivă în privinţa sentimentului: «nu striga», «nu plânge», «fii bărbat», «fără sentimente», iar astăzi constatăm că inima lor se revoltă, foarte des fără ştiinţa lor şi într-un mod complet iraţional. Ce aţi vrea să le spuneţi în primul rând unor părinţi cu copii mici în legătură cu exprimarea sentimentelor?" Rândurile de mai jos reprezintă răspunsul meu.
Sentimente si senzaţii, dorinţe şi nevoi
Copilul foarte mic îşi exprimă permanent trăirile, afectele. Prin strigăte el îşi exprimă siguranţa, bucuria, neliniştea, neplăcerea. Asta înseamnă că el îşi exprimă sentimente care pot fi cu greu deosebite de senzaţii. De unde şi ideea multor mame că, dacă un copil mic ţipă, înseamnă că are nevoie de ceva pentru corpul lui: să fie schimbat, să mănânce, să fie legănat. Cum copilul se linişteşte în momentul în care cineva se ocupă de el, se întăreşte convingerea că era vorba doar despre aşa ceva. Aşa se face că mulţi părinţi reduc sentimentele copiilor la senzaţii. Ei nu se gândesc decât la corp, şi nu la relaţia inimă-la-inimă, la nevoia unei comunicări interpsihice cu mama.
Este însă la fel de greşit să reducem senzaţiile la sentimente, aşa cum fac unii oameni a căror minte este plină de psihanaliză, care ajung să creadă că asistă la adevărate discursuri sentimentale din partea celui mic, când, de fapt, acesta s-a săturat să stea aşa cum stă şi vrea pur şi simplu să se mişte puţin!... însă în privinţa „dorinţei"copilului — nu vorbesc acum despre nevoia lui —, este clar că acesta îşi doreşte o comunicare continuă dincolo de absenţa relaţiei corp-la-corp. Or, trebuie să spunem că acest lucru nu se întâmplă dacă mama, atunci când se ocupă de el, se ocupă numai de corpul lui: fără să îi vorbească, fără să îi spună prin modulaţiile vocii ce simte ea sau ce simte el, încercând să îi traducă aceste lucruri.
Un ansamblu deopotrivă senzorial si emoţional
În timpul celor nouă luni de viaţă intrauterină, copilul este permanent în contact cu trăirile mamei, pe care le resimte într-un anume fel prin variaţiile circulatorii şi neurofiziologice perceptibile. în ultimele luni de sarcină, urechea lui este foarte dezvoltată. Prin acel perete care îi asigură securitatea, copilul aude sunetele, vorbele adresate de mamă anturajului ei, el este în contact sonor cu cei care comunică. Şi apoi, dintr-odată, are loc naşterea, intrarea într-o altă lume. Cum să ne imaginăm atunci că după ce s-a născut copilul nu este decât un tub digestiv care nu gândeşte şi nu percepe nimic şi ar trebui să stea nemişcat în leagănul lui! De data aceasta el aude cu totul altfel! Şi ce forţă au acum pentru el sunetele...
Copilul deosebeşte mirosul şi vocea tatălui de cele ale mamei, îi iubeşte deja şi, recunoscându-i, se simte în siguranţă. El are nevoie să fie înţeles de aceştia ca un ansamblu deopotrivă senzorial şi emoţional. Când mama se ocupă de sugar, acesta simte nevoia să o audă adresându-i-se în legătură cu ceea ce face: „Ai nevoie de ceva?", „Ah, da, bineînţeles că da, uite, perna nu-ţi stă cum trebuie", „Mama este aici", „Sunt aici"... Când, după aceea, mama îl lasă singur, sugarul este liniştit pentru că a simţit că şi el „contează" pentru mama lui: indiferent dacă ea este prezentă sau absentă, prin rememorarea de către copil a sunetelor vocii, ea continuă să rămână în contact cu sentimentelor lui, este în comunicare imaginară cu el.
Strigăte care semnalează nevoia sau dorinţa de comunicare
Aceasta este modalitatea prin care dorinţa, preschimbată în sentiment, începe să comunice cu mama. O mamă atentă face foarte uşor deosebirea între cererea de asistenţă fizică şi cererea de prezenţă, altfel spus, între strigătele care semnalează o nevoie şi strigătele care semnalează dorinţa de comunicare. Şi asta nu înseamnă că ea nu trebuie să răspundă la strigătele care semnalează dorinţa de comunicare, în niciun caz. Dimpotrivă, mama trebuie să se ducă la copil şi să îi vorbească: „Ah, năzdrăvanul vrea să nu mă lase să... etc.": „Ştii că sunt ocupată: dar nu te-am uitat, mă gândesc la tine..."
In acest fel, copilul învaţă să deosebească foarte devreme senzaţiile care reclamă o apropiere şi presupune manipularea corpului şi acea satisfacere care rezultă din comunicarea interpsi-hică realizată prin voce, fără apropierea dintre corpuri, prin anumite modulări care capătă sens. Este foarte important ca mamele — dar şi taţii — să ştie că un copil are nevoie de prezenţa lor, are nevoie să îi vadă, să îi audă, fără nicio relaţie corp-la-corp. însă nu este uşor, deoarece sentimentele copiilor sunt adesea mascate de nevoi, iar acest lucru se datorează faptului că mama lor nu şi-a tradus afecţiunea pentru ei decât prin îngrijiri acordate corpului.
Trăiri, senzaţii, sentimente, lume exterioară
Limbajul reprezintă, la modul simbolic, încrucişarea senzaţiilor şi trăirilor în cadrul unei întâlniri interumane: limbajul auditiv, mimic, vizual, gestual al unei fiinţe care se află într-o comunicare interpsihică de dorinţe cu respectivul copil. Şi aceasta deoarece o trăire singură este o senzaţie, iar o senzaţie singură este o falsă trăire. Ca să avem o „trăire", este necesar ca o altă fiinţă să fie în rezonanţă cu noi. Timp de nouă luni, repet acest lucru, senzaţii şi trăiri s-au încrucişat, în timpul coabitării copilului cu mama lui, aceasta fiind reprezentanta cuplului genitor.
După naştere, senzaţiile copilului se reduc la sine însuşi, în privinţa trăirilor, putem spune că dacă nu există comunicare cu o altă fiinţă apropiată lui, ele rămân la starea de senzaţii. Copilul nu poate trăi decât din amintirea halucinatorie a perioadei anterioare, atunci când existau trăiri şi senzaţii mediatizate prin cuvinte în jurul lui; acum nu mai există nicio captare a vreunui cod de comunicare cu fiinţe umane din lumea exterioară. Pentru ca acest cod să se instaleze într-o fiinţă umană, este necesar ca o fiinţă din lumea exterioară, care doreşte să comunice cu acest copil, să fie în preajma lui şi să dea sens mimicilor acestuia, mimici care arată dorinţa lui de a comunica la nivel interpsihic, prin traducerea în cuvinte a trăirilor copilului.
Trăiri, „Eul"*, persoana terţă
În fr., Emois, „Moi" (Trăiri, „Eul"), joc de cuvinte care exploatează omofonia, imposibil de redat în limba română. (N. f.)
Dacă acest cuvânt, „trăiri", înseamnă ceva, el nu poate însemna decât: ceva ieşit din propriul Eu. Si pentru a găsi acel ceva copilul are nevoie de mama. însă nu e nevoie întotdeauna de mama relaţiei corp-la-corp: copilul are nevoie de „mama" sau de vocea substitutului matern şi de tot anturajul mamei, adică de viaţă în jurul lui, căreia i se alătură prin atitudini pasive, cum face atunci când ascultă, şi prin atitudini active modulate, şi anume ţipetele şi gânguritul sugarului. Dar nu putem afirma nimic la modul absolut. Totul depinde de îngrijirile materne pe care le-a primit la rândul ei mama: fără să ştie, o mamă trăieşte aşa cum a văzut-o făcând pe mama ei sau exact contrariul a ceea ce a făcut aceasta.
Ea nu are de unde să ştie de ce are nevoie „copilul acesta". Este o chestiune complet individualizată. Şi ea nu poate fi gândită de către mamă decât dacă o a treia persoană stă de vorbă cu ea în preajma copilului. Această persoană terţă poate fi oricine, portăreasa, bona copiilor sau o altă mamă întâlnită pe stradă. Doar intervenţia acestui terţ o poate face pe mamă să se gândească la copilul ei ca la o fiinţă „distinctă", care nu este o replică a ei însăşi, nici un copil imaginar, „opera ei" la modul posesiv. El este o creaţie nouă a naturii, care nu trebuie crescut ca un animal, care nu trebuie „dresat", care doreşte o relaţie inimă-la-ini-mă... Născut neputincios din punct de vedere fizic, mica fiinţă umană aşteaptă într-adevăr ca adultul să îl iniţieze în viaţa inimii şi a minţii, şi nu numai în schimburile ritualizate ale comunicării sociale sau în schimburile digestive bine reglate.
„Dresarea" si ritmurile naturale
„Dresarea copiilor": ce cuvânt inuman! Din nefericire, de prea multe ori întâlnim diverse persoane care spun acelaşi lucru... „Ah, ştiţi, doamnă, al meu n-a mai făcut pe el de la opt luni, fiindcă de fiecare dată când îl găseam cu scutecele murdare, îi ardeam una la fund şi a înţeles o dată pentru totdeauna!" Cu toate acestea, copilul are nevoie să i se respecte propriile ritmuri de excreţie. Sistemul lui nervos nu este terminat: deci nu poate reţine excrementele înainte de nouăsprezece luni, în cazul fetelor, şi douăzeci şi două de luni, în cazul băieţilor... Dacă reuşeşte înainte, înseamnă că se grefează pe firea mamei lui, negându-şi propria natură.
Micile fiinţe umane sunt atât de dornice să aibă o comunicare interpsihică armonioasă cu mama lor încât îşi pot modifica sau inhiba exprimarea propriilor dorinţe: copilul este atât de adaptabil la psihicul adultului încât reuşeşte să se înstrăineze de propriile ritmuri şi să răspundă dorinţei de robotizare impuse je adult. O comandă de acest ordin este mai rea decât ceea ce le impunem animalelor domestice, care se nasc „continente", cu sistemul nervos aproape încheiat: pe acestea le dresăm să îşi facă nevoile în locuri (spaţiu) care le sunt destinate, dar nu le perturbăm ritmurile (timp).
Dorinţa de robotizare şi dependenţa de grup
Copilul astfel perturbat — scos din ritm — nu va avea niciodată, cum spunem noi în jargonul nostru, „pulsiuni anale", adică pulsiuni utilizabile pentru a face, după propria dorinţă: un „a face" sublimat în toate. Un asemenea copil nu va şti niciodată ce vrea „el" să facă: mama care ştia totul pentru pipi-caca devine din păcate o metaforă a acestei stări care se va referi apoi la tot ce va face ulterior copilul cu mâinile, cu corpul, cu mintea, şi asta de-a lungul întregii lui vieţi. Un asemenea copil va avea întotdeauna nevoie de o lege exterioară, de chemări şi de presiuni externe care să îi spună ce trebuie să facă. Fiindcă aşa şi-a început viaţa, fără să ştie nimic despre el: mama lui ştia şi pentru el...; este o formă de parazitare. Creierul unei femei comandă pulsiu-nilor legate de nevoile aflate la el în pântece.
Copiii crescuţi astfel sunt cei care încearcă, îi vedem de multe ori, să se lipească de un grup susţinător în care nu sunt decât un mic element, asemenea unui copil în braţele unui adult uriaş. Doar atunci ei ştiu ce vor: vor ce vrea şi turma. Iar şcoala nu încearcă defel să modifice această educaţie de la început: nu se străduieşte ca fiecare să gândească cum vrea. La şcoală trebuie să Ştii, să gândeşti, să spui acelaşi lucru. Nu eşti bine văzut decât dacă repeţi aceleaşi prostii sau aceleaşi adevăruri deja spuse de cineva, deşi copilul ar fi putut face el acele descoperiri şi ar fi pu_ tut în primul rând să exprime ce a observat el, ce a înţeles, cu propriile lui cuvinte izvorâte firesc din propria lui experienţă. Aşa cum există mame care dresează pântecele pentru „a face", şcoala îl dresează pe copil pentru limba de lemn.
Relaţia „inimă-la-inimă" si „limba maternă"
Relaţia „inimă-la-inimă" este nota „la" a diapazonului copilului: ea reprezintă un climat. Ea reprezintă începutul încrucişării senzaţiilor şi sentimentelor. Şi vine din aceea că o mamă, indiferent ce face, se gândeşte la copilul ei. Ea îi verbalizează trăirile atunci când se întoarce la el, dacă acesta ţipă şi o cheamă: „Nu eram aici, dar nu te-am uitat..." Există în ritmul şi în modulaţiile limbii materne un fel de a spune care traduce şi calmează: este o traducere corectă a trăirilor din moment ce reuşeşte să îl calmeze.
Aşa se poate explica faptul că, atunci când o trăire asemănătoare se repetă, după ce a dormit sau a digerat şi o aşteaptă din nou pe cea de care depinde în totalitate, copilului îi va apărea în memorie banda magnetică — dacă pot spune aşa — cu ceea ce a auzit într-un moment de tensiune similară. Foarte curând, va reuşi astfel să producă în propriul laringe nişte sunete care vor realiza un spaţiu auditiv creat de el şi care este o imitare a mamei care se întoarce: o mamă prezentă pentru urechile lui...
Limba maternă reuşeşte astfel să se înscrie între o absenţă şi o prezenţă, între o prezenţă şi o absenţă, în articulările glotice şi muşchii fonatori, la modul inconştient, permiţând treptat şi stângaci exprimarea ritmurilor şi fonemelor limbii în care i se vorbeşte, deoarece este „plină de sens". Şi este „plină de sens" prin sensul a tot ce făcea mama cu el şi care răspundea „sensului" aşteptării pentru el. Până la urmă, cuvintele vor traduce dorinţele copilului, căruia mama a putut să-i dea astfel cuvântul.
Trăirea nu are sens decât într-o relaţie...
Copilul se recunoaşte în propriile cuvinte ce exprimă dorinţa ca şi cum mama ar fi acolo: aşa se face că el nu mai este complet singur. Iar aici începe simbolismul trăirilor: prin cuvinte, prin cuvinte spuse copilului, pe care acesta doreşte să le audă din nou şi pe care le aproximează fonetic, reuşind să se simtă o fiinţă „cu-mama-aici". Deci şi eu sunt aici: Eul-ea, ea-Eul, apoi tata, acel celălalt pentru ea. Apoi şi ceilalţi pentru mama, aceştia reprezentând pentru copil imagini ale comunicării pe care mama o are cu alte fiinţe, în felul acesta, trăirile copilului se nuanţează şi devin relaţii cu toate persoanele din anturajul mamei.
Când un tată se întoarce acasă şi deschide televizorul sau radioul, când tatăl şi mama nu îi vorbesc niciodată copilului, acesta se află într-un deşert al comunicării: muzica, dacă nu se intersectează cu intenţii referitoare la el, nu devine niciodată comunicare. Dar atunci când, ascultând muzică, tatăl şi mama îi spun: „Ce frumos e!" sau dansează cu el, atunci copilul aude cu adevărat acea muzică. Ca să audă, trebuie să fi existat mai înainte trăiri şi senzaţii simultane. Copilul nu poate avea singur trăiri. Iar trăirea nu are sens decât într-o relaţie cu o persoană cunoscută şi care îi spune altcuiva ce simte.
Trăirile copilului se dezvoltă astfel într-un spaţiu în centrul căruia se află în mod inconştient corpul lui, un spaţiu care a fost „mamaizat". Iar apoi „mama-tataizat". Pentru a se extinde apoi la unul, la altul, plecând de la acel unu iniţial, faţă de care şi copilul se descoperă altul decât mama şi altul decât tatăl lui Uneori, spaţiul acesta se extinde chiar şi la obiecte sau la animale, atunci când copilul le-a văzut cu mama lui, iar aceasta a pronunţat câteva foneme în legătură cu ele. Toate aceste entităţi devin treptat nişte sateliţi plini de sens ai dinamicii corporale şi emoţionale a mamei lui. în felul acesta, copilul a fost iniţiat de către mama lui pentru lumea înconjurătoare, dincolo şi dincoace de absenţa ei: mama este într-adevăr acolo, prin amintire sau evocare. Iar copilul este în siguranţă.
Coduri indescifrabile în absenţa cuvintelor
Atunci când un copil nu reuşeşte decât să ţipe — şi întâlnim asemenea cazuri de copii care ţipă până la trei ani —, înseamnă că nu a existat această modulare prin cuvânt: copilul se întoarce la forma cea mai primitivă de exprimare a lipsei pe care o resimte, el este deja fără limbaj. Acelaşi lucru se întâmplă cu copilul tăcut, liniştit, care aşteaptă să fie schimbat sau hrănit, cu care nu există nicio conversaţie după fiecare biberon, care nu o cheamă niciodată pe mamă când are o dorinţă sau o nevoie şi nu îşi poate traduce trăirile. Şi totuşi, cât de mândre sunt mamele că şi-au dresat copilul să nu se clintească până în clipa când ele îi aduc biberonul!
Copiii aceştia trec mai târziu prin mari dificultăţi. Deoarece, indiferent de strădanii, ca şi de faptul că ştim acest lucru sau nu, funcţia simbolică este inerentă fiinţei în lume a copilului. Dacă se exercită fără elemente fonatorii, vizuale, tactile, cinetice, ea nu poate funcţiona decât pe baza unor elemente diferenţiale oferite de senzaţii: stomacul plin, senzaţia de vomă, bolboroselile stomacului, vânturile, eliminarea excrementelor, ca şi zgomotele din lumea exterioară, lipsite de sens din moment ce nu au fost numite şi care, alăturându-se prin simplă coincidenţă în timp unor ţii fizice, creează iluzia limbajului... Aşa îşi va crea copilul, în tăcere, un cod indescifrabil pentru societate. Funcţia simbolică se va fi structurat în vas închis, în loc să se codifice într-o relaţie emoţională la distanţă — ca şi în prezenţa ei — cu mama. Totul pare indiferent pentru un asemenea copil cu limbaj autist.
Lumea duşmănoasă sau prietenoasă
Numeroşi copii din cei cărora le acordăm îngrijiri obişnuiesc să facă ore în şir zgomote cu obiecte din metal. Este tot ce au primit de la mama lor, fără să ştie vreodată ce reprezintă acel zgomot: auzeau zgomotul cratiţelor şi acesta se încrucişa întâmplător cu tensiunile lor legate de o nevoie sau de o dorinţă. Asta nu înseamnă că mama e nevoită să îşi întrerupă ocupaţiile casnice, dar ea trebuie să verbalizeze pentru copil — dincolo de spaţiul care îi separă — lucrurile pe care le face: în felul acesta, până şi zgomotele casei capătă sens. Ea poate să îi spună copilului, de exemplu: „Ah, auzi zgomotul ăsta? Este aspiratorul..." Si îl poate lua pe cel mic în braţe ca să îi dea şi lui aspiratorul, în felul acesta totul va avea un sens. Aparatul respectiv va fi un prieten din moment ce mama lui vorbeşte despre el, îl ia în mână — „se joacă cu el" — şi îi arată şi lui cum se face.
Se ştie, copiilor le este frică de zgomotul făcut când se trage apa la WC: deoarece acolo mama aruncă excrementele lor. Iar pentru un copil, excrementul este foarte important. Este ceva ce a fost în el, care i-a ţinut cald, care a ieşit din el, pe care 1-a dat din el uneori: o parte care pleacă din el... Or, de cele mai multe ori, mama ia acest lucru, nu mai rămâne nimic, şi el ştie că de fiecare dată totul se termină cu zgomotul apei de la WC: acest sunet este asociat cu ceea ce poate fi luat din el şi dus, deoarece apa este luată cu excrementele şi excrementele sunt luate cu apa. Apa de la WC poate duce totul cu ea!
Dar dacă mama îl ia pe bebeluş în braţe când se duce să arunce caca la WC şi îl pune pe el să tragă apa, spunându-i: „Vezi, când tragem apa, caca coboară pe ţevi şi ajunge la râu, iar acolo ajută să crească florile", atunci întreg cosmosul capătă sens pentru copil, deoarece el se află în comunicare cu acesta prin nevoile lui şi prin cuvintele şi trăirile mamei lui. Aşa se învaţă ciclul azotului la cincisprezece, şaisprezece sau şaptesprezece luni! Toată lumea devine prietenă, copilul face parte din ea şi îşi are locul lui, ca toate celelalte persoane şi creaturi vii. Nevoile lui naturale îl fac să participe ca toţi ceilalţi la ansamblul schimburilor de energie.
Vizitarea unor câmpuri acoperite cu îngrăşăminte, începând cu vârsta de trei ani sau chiar înainte, este o vizită „culturală" cu rol de iniţiere în calitatea lui de fiinţă umană care cooperează la administarea nevoilor de igienă agro-alimentară. Nevoile şi controlul lor reprezintă o activitate nobilă.
Şcoala: un loc unde comunicarea nu îşi găseşte locul
Peste tot este acelaşi lucru! Locul copiilor ar fi la şcoală dacă profesorii le-ar spune: „Dacă nu aş fi profesor, nu aş avea cum să-mi câştig pâinea: datorită vouă eu sunt plătit. Iar eu sunt la dispoziţia voastră pentru ca voi să învăţaţi tot ce vă interesează..." Dar nu aşa stau lucrurile! Lumea e cu susul în jos. Copiii sunt la dispoziţia învăţătoarei pentru ca ea să jubileze plictisin-du-i cu lucruri care pe ei nu îi interesează. Deşi ea trebuie să fie acolo în slujba inteligenţei lor, ca să răspundă tuturor problemelor pe care copiii şi le pun — dar nu li se spune acest lucru.
Atunci când le cere copiilor să facă linişte, învăţătoarea îi împiedică pe copii să comunice. Şcoala este un spaţiu în care nu trebuie să faci zgomot, nu trebuie să vorbeşti sau să comunici, nu trebuie să spui ce gândeşti despre ce spune învăţătoarea: Vrei să taci când vorbesc eu?" Deşi ar putea să spună: „Ce ai spus?... Ah, nu despre asta este vorba acum. Am să-ţi răspund imediat... Dacă ascultăm acum ce a spus colegul vostru. Ah, el s-a gândit la asta! Da, aşa e: am spus un cuvânt care seamănă cu acesta sau un cuvânt care, în funcţie de cum e scris, are două sensuri" etc.
Există copii care fac asocieri verbale surprinzătoare. Şi asta îi face pe toţi copiii să râdă, mai ales pe cei care vor să îi facă curte învăţătoarei, care sunt deja alienaţi, într-o relaţie de dependenţă. Şi totuşi, în sfârşit, apare un marginal: învăţătoarea ar trebui să profite! Tocmai acest marginal este inteligent. Poate a făcut o asociere nepotrivită, dar e sigur că putea servi la ceva: de pildă, să le explice tuturor ce înseamnă un sinonim. Aşa se poate realiza acceptarea simbolică a fiinţei umane de către societate. Or, de obicei, este acceptat doar corpul lui, mai degrabă, carnea vie... „Fiinţa cu dorinţe" nu este acceptată. După cum nu îi sunt acceptate nici toate interogaţiile, inclusiv cele la care învăţătoarea sau învăţătorul nu au răspuns.
„Repetitivul" sau trăirile care s-au întâlnit
Iată de ce disciplinele pasionante care se pretinde că sunt puse la dispoziţia copiilor nu au niciun sens pentru ei şi — cum spune cineva într-un cântec — îi „plictisesc de moarte", învăţătoarea îi cere copilului să spună ceea ce ea ştie deja: aşa nu poate avea loc nicio comunicare! Copilul care acceptă o asemenea dependenţă este cu siguranţă deja alienat prin supunere în faţa puterii. .. învăţătoarea le cere copiilor să înveţe o lecţie: or, ea ştie deja ce este în acea lecţie. Dacă ştie, de ce le cere să repete? Mai bine ar consacra timpul propunându-le să caute ceva toţi împreună.
Dacă învăţătoarea vrea să trezească în copil dorinţa de a descoperi, ea trebuie să caute împreună cu el; să îi arate, dacă ştie deja ceva, unde şi cum a învăţat; să îi ceară fiecăruia să spună ce crede el; să îi traducă şi ea ce simte; să găsească împreună cuvinte pentru trăirile pe care nu ştiu să le traducă; iar apoi să caute împreună un mod de a exprima, prin limbaj, trăirile şi senzaţiile care s-au întâlnit... Sub pretextul respectării programei, se uită că trezirea minţii nu poate avea loc decât prin descoperiri personale, recunoscute ca valabile de către ceilalţi.
Aceasta ar trebui să fie toată activitatea şcolară atât în ciclul secundar, cât şi în cel primar. Există, bineînţeles, şi noţiunile care nu pot fi experimentate de fiecare dintre noi şi pentru care ne bazăm pe cei care le-au experimentat deja. Dar acest lucru trebuie spus. îmi imaginez că la şcoală li se vorbeşte copiilor despre fluviile care curg în Franţa. Trebuie făcute legăturile care să îi dea copilului ocazia să afle ce au fost exploratorii, să poată descoperi ce înseamnă să faci o hartă, să urci către izvorul unui fluviu, să îi dai un nume, să vorbeşti despre oamenii care, siliţi de împrejurări şi pentru propria siguranţă, şi-au construit casele de-a lungul lui şi au dat nume oraşelor de pe maluri.
Nu ştim nimic, în niciun domeniu, decât prin mărturia celor care au făcut explorări şi au dat sens experienţelor trăite. Orice cunoştinţă are sens numai prin oamenii care au lăsat mărturii. .. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu învăţătoarea, atunci când le explică celor care vor să ajungă la aceeaşi sursă ca şi ea, în ce carte a găsit acele lucruri: o carte scrisă de „cineva", şi nu un manual care a preluat dintr-un manual care a preluat dintr-un manual care a preluat dintr-un manual... Ni se întâmplă astăzi să primim din partea copiilor nişte răspunsuri tulburătoare la cele mai simple lucruri legate de viaţa lor.
În legătură cu hainele lor, de pildă: „Ce este asta?" — „Este jacheta mea. — De unde o ai, cine ţi-a făcut-o? — A cumpărat-o mama... — De unde a cumpărat-o? — Dintr-un magazin. — Şi magazinul? — într-un alt magazin... — Dar cine a făcut-o? — Ah, păi, într-un magazin... — Din ce e făcută?"... Nimeni nu ştie. Nu li se vorbeşte niciodată despre materia primă, despre cine a descoperit lucrul acela, despre cine a fost de faţă, despre felul cum a fost prelucrată acea materie primă, nici despre talent, nici despre preţul muncii, care reprezintă nu doar bani, ci lucrarea unor oameni împreună cu alţi oameni.
Pe gesturi, să punem cuvinte
Şi totuşi, există şcoli numite „active" care reuşesc toate acestea, deoarece dascălii sunt foarte umili. Ei nu ştiu mai multe decât copiii despre ceea ce fac împreună: toată lumea se află de aceeaşi parte a baricadei faţă de realitatea în discuţie. Asta se şi numeşte o şcoală activă: o şcoală în care copilul este liber să aibă iniţiative în raport cu realitatea lucrurilor care îi sunt puse la dispoziţie. Copilul este creativ şi ludic. în mod spontan. Dacă nimeni nu îl distrage, copilul explorează totul. Există şi riscul de a se expune unor pericole. Singurul rol al adulţilor este să îl ferească de pericolele de care el nu este conştient, neavând experienţa propriului corp în spaţiu. Numai după aceea se va exersa şi exprimarea verbală.
Adultul simte că are o răspundere faţă de copiii care nu ştiu încă să se apere singuri, însă noi interpretăm de multe ori greşit anumite gesturi. Un copil pare că îşi agresează vecinul, când de fapt acesta a vrut doar să îl tragă de mânecă. Celălalt îi spune: „Au, lasă-mă... — Ştii, te-a tras de mânecă pentru că voia să te uiţi la ce face el... — Ah, da, dar nu am timp... — De ce nu îi spui: «Nu am timp.» Şi nu striga la el... Vorbeşte cu el." Apoi, acelaşi limbaj cu celălalt copil: „Spune-i: «Uite ce fac eu.» Vezi, dacă l-ai tras de mânecă, l-ai făcut să răstoarne ce făcea..." Deci copiii trebuie lăsaţi să facă gesturi, apoi, pe aceste gesturi, să punem cuvinte adevărate, dar nu moralizatoare.
Prin formarea unor profesori specializaţi
Mulţi dascăli reuşesc să facă interesante lucrurile pe care le prezintă copiilor, deoarece acel lucru nu este pentru ei o repetiţie: îi interesează ce fac. Şi atunci copiii sunt contaminaţi de acel interes. De multe ori auzim: „Nu sunt zdraveni cei cărora le place matematica... Dar profesorul ăsta face în aşa fel încât toţi sunt atraşi de matematică." Există bineînţeles întotdeauna unii care rezistă, în fond, de ce nu? Un profesor care este cu adevărat interesat de ceea ce face îi va respecta pe cei care nu sunt interesaţi: „Vă înţeleg foarte bine! Aduceţi-vă o carte, faceţi ce vreţi, dar nu îi deranjaţi pe cei care vor să lucreze..." Acest profesor mai degrabă îi plânge că nu sunt atraşi de ceea ce pentru el reprezintă o bucurie. Dar dacă nu sunt interesaţi, cel puţin să facă ceva care îi poate consola!
Nimic nu este mai searbăd şi mai plictisitor decât să repeţi ceva fără ca dorinţa să fie prezentă. Trebuie să recunoaştem că lucrurile nu sunt defel simple pentru profesorul care este obligat să respecte fragmentarea impusă de orarele oficiale. Dar lucrurile se schimbă încetul cu încetul. Cui se datorează acest lucru? Profesorilor specializaţi pentru copiii cu probleme, în curând, doar aceşti copii marginali, rezistenţi în faţa codurilor curente, doar ei vor avea profesori care au dreptul să fie inteligenţi, inventivi. Ştim de ce au nevoie aceştia: de talentul de a trezi la elevii lor dorinţa de comunicare şi de a încerca să îi de-fobizeze în legătură cu şcoala şi cu tot ce este „şcolar". Aceşti profesori consideră că au dreptul să caute mereu pentru că şi inspectorii, depăşiţi, sunt mai puţin stricţi cu privire la programă şi „metode" şi îi lasă să aibă iniţiative. Dar ce rost are să predai cu orice preţ cutare programă unor copii care nu au nicio deschidere pentru ea: mai ales dacă este un lucru care îi plictiseşte chiar şi pe profesori!
(Pag. 199-215)
Sursa: fragmente extrase din volumul:
FRANCOISE DOLTO- DIFICULTATEA DE A TRÃI,
Povestiri psihanalitice despre copii, Editura TREI
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Francoise_Dolto_Dificultatea.htm
