Orele şi zilele de după naştere
(Conferinţă ţinută la maternitatea spitalului Saint Vincent de Paul, Paris, 1977)
Numele meu este Francoise Dolto. Pentru cele şi cei care nu mă cunosc, trebuie să spun că sunt psihanalistă şi că m-am ocupat foarte devreme de acele cazuri de care psihanaliza nu se ocupa, deoarece, la început, psihanaliza nu se ocupa decât de nevrozele numite oedipiene de pe la patru-cinci ani, adică de copiii care vorbeau. Dna Morgenstern, prima psihanalistă pe care am întâlnit-o la doctorul Heuyer, pe când eram medic stagiar, a început să consulte copii cu mutism, nu autişti, ci cu mutism, intens fobiei şi obsesionali, copii care mai aveau încă o exprimare gestuală şi o relaţie cu mama. în vremea aceea, nu preluam copii care nu aveau un limbaj al privirii atunci când întâlneau privirea celuilalt, însă între timp psihanaliza s-a ocupat de nevroze şi de psihoze cu enclave mai arhaice, iar astăzi avem experienţa unor copii care par că au moştenit întreaga povară a refulării celor doi părinţi şi care aduc în analiza pe care o fac problemele părinţilor de când aceştia erau mici, înainte de a veni cu propriile probleme. Una dintre surprizele curei psihanalitice cu copiii acestor părinţi constă în aceea că părinţii şi fraţii cei mari se fac bine, în timp ce cel mic, de care ne ocupăm, înregistrează doar o ameliorare a dizarmoniei sale fizice, a proporţiilor bizare ale corpului său. Fizicul, aspectul acestuia se schimbă şi se armonizează până într-atât, încât, în societate, se consideră că s-a transformat din punct de vedere fizic. Aşa spun cei care nu 1-au mai văzut de un an; însă copilul nu s-a schimbat încă din punctul de vedere al comunicării cu el însuşi, în tăcerea lui, el devine psihanalistul propriilor părinţi; asta înseamnă că datorită lui aceştia vin să vorbească cu psihanalistul despre povestea lor şi a lui, lucru pe care nu se simţeau în stare să-1 facă la începutul analizei copilului lor; probabil şi pentru că erau lucruri pe care le uitaseră complet, însă cu ocazia curei acestui copil, părinţii vin din când în când să comunice, uneori pentru că o amintire le-a revenit brusc, alteori pentru că au visat ceva şi vor să înţeleagă de ce acest vis i-a tulburat; astfel, părinţii retrăiesc unele lucruri, ei fac propria lor psihanaliză prin intermediul copilului, iar acesta se simte şi el eliberat de povara angoasantă a lucrurilor nespuse în familie.
Voiam să vă spun un lucru care nu este cunoscut de prea multă lume. Nici noi nu avem încă suficient de multe experienţe de analize despre care să putem vorbi şi pe care să le comentăm cu cei din profesia noastră. Nu este simplu să comunici în legătură cu cazuri de oameni care sunt în viaţă. Pe de altă parte, este complicat să camuflezi, să schimbi numele şi evenimentele semnificative dintr-o fişă de observaţie. Cât timp trăiesc analizandul şi analistul/ această trucare în vederea studiului critic în comun al unui caz este indispensabilă pentru a se putea păstra secretul profesional, însă ea duce şi la deformarea adevărului şi perturbă înţelegerea efectelor datorate transferurilor care au loc. Psihanaliza destinată copiilor, chiar mai mult decât cea pentru adulţi, pune în evidenţă rolul deosebit pe care, prin locul pe care îl ocupă, prin vârstă şi sex, îl joacă în mod inconştient fiecare individ din familie asupra celorlalţi, ca şi rolul celorlalţi în ceea ce îl priveşte.
Există unele interdicţii dialectice şi dinamice în interiorul familiilor. Unii copii poartă marca acestora nu în numele lor, ci în virtutea faptului că au moştenit povara interdicţiei de a spune, anterioară conceperii sau concomitentă cu naşterea lor, în aşa fel încât corpul lor (habitusul) manifestă si semnifică aceste lucruri care nu pot fi rostite.
De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că există la copilul care se naşte (în funcţie de locul pe care îl are în familia lui, în funcţie de rolul pe care 1-a avut în momentul conceperii sale în relaţiile dintre părinţii lui şi faţă de dificultăţile părinţilor cu propriii părinţi şi fraţii mai mari) un impact al inconştientului părinţilor asupra inconştientului embrionului în momentul conceperii lui sau asupra fătului de-a lungul gestaţiei acestuia; el este un fel de medicament al acelei familii. Medicament, nu în sensul că îi vindecă, ci pentru că devine, ca să spunem aşa, un fel de burete pentru problemele lor, iar acest burete viu poate rămâne marcat de interdicţia de a dori în nume propriu, ceea ce le va permite celorlalţi să-şi ducă zilele, cel puţin la fel de bine ca până atunci, începând cu momentul în care conceperea copilului respectiv a fost cuvântul obturant între părinţii care au decis totuşi să conceapă acel copil sau, dacă el a fost deja conceput, să îl păstreze.
Copilul lor este astfel locul de întâlnire a zonelor de umbră şi de lucruri nespuse în legătură cu trăirile emoţionale ale unuia faţă de celălalt.Se întâmplă uneori ca însăşi conceperea să aibă loc într-o întâlnire neexprimată a pulsiunilor de ură reciprocă — fără nicio conotaţie peiorativă — sau a pulsiunilor de ură a unuia dintre părinţi cu pulsiunile de moarte ale celuilalt. Nu este vorba despre pulsiunile de nonviaţă ale fiecăruia, ci de pulsiunile de agresivitate inconştientă trezite de lumea exterioară, din jurul lor, sau care erau îndreptate către ei dinspre această lume exterioară. Copilul respectiv a moştenit toate acestea. (Copii rezultaţi din violuri, copii rezultaţi prin constrângere din raporturi socotite legitime.) Toate acestea sunt lucruri care trebuie ştiute. Nu pot în momentul de faţă să vă prezint date rezultate din observaţii, însă ele pot apărea în cadrul terapiei cu copiii marcaţi la naştere de unele probleme descoperite tocmai datorită travaliului psihanalitic, în felul acesta, prin rostirea adevărului în legătură cu drame ascunse, poate fi ajutată întreaga familie, deşi aceasta crede că nu suferă decât din cauza anomaliei copilului respectiv.
Lăsând să vorbească anomalia acelui copil sau, mai degrabă, ascultând-o, deoarece acesta nu vorbeşte încă, deci, ascultând-o, adică înţelegând ceea ce el lasă să se înţeleagă prin comportamentul lui, anomalia va sfârşi prin a ceda. Anomalia dinamică a copilului se dovedeşte în stare să îi facă pe părinţi să vorbească despre ceea ce nu au putut spune niciodată nimic, iar cineva din familie va putea veni atunci să vorbească, dar numai după ce corpul şi-a revenit la proporţiile fireşti, la echilibrul lui „bio-vegetativ". Este un proces lung... Deşi am vârsta pe care o am, nici nu ştiu dacă voi putea observa până la capăt aceste cazuri. Tinerii, în schimb, vor relua şi înţelege această relaţie incredibilă prin care fiecare dintre noi este la naştere, la nivelul inconştientului, limbajul dorinţei părinţilor lui. Uneori este vorba despre un limbaj sortit tăcerii, astfel încât restul familiei să îşi poată prelungi limbajul şi comunicare unii cu ceilalţi sau, cel puţin, cu societatea. Unul singur este sacrificat pentru toţi ceilalţi(însă, să nu uităm, pentru inconştient nu există negativitate).
Această „nevroză" — un cuvânt nepotrivit, de altfel, însă aşa s-a spus la început —, „nevroza familială", a făcut obiectul cercetărilor lui Laforgue. La început, toate acestea nu erau defel interesante pentru majoritatea psihanaliştilor: „nevroză familială", ce mai e şi asta? Se avea în vedere doar nevroza individului, cea din perioada complexului Oedip.
(Pag. 25-29)
Sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Francoise_Dolto_Dificultatea.htm