Relaţia mamă-copil în timpul sarcinii
G. H.: Nu am putea aborda şi un alt subiect, ca să ştim ce credeţi despre relaţia mamă-copil în timpul sarcinii?
F. D.: Ce cred... Ce cred despre relaţiile mele?
Eu am avut relaţii cu copiii mei înainte de naşterea lor; am fost foarte surprinsă de două momente: la cinci luni şi la şapte luni. Mai ales la cel dintâi copil, deoarece o femeie este foarte uimită la primul copil. La cel de-al doilea, recunoşti deja că ai trecut prin aşa ceva. Nu ştiu dacă mamele care au avut copii mici pot să confirme acest lucru...
JEAN BIENAYME: Vorbim despre relaţiile mamă-copil în timpul sarcinii. Am avut prilejul să ascult benzi sonore realizate de către acusticienii din echipa Tomatis, cei care au realizat un model fizic prin reproducerea urechii fetale în mediul ei lichid.
Acest model fizic reproduce cu exactitate tot ce aude fătul: o mulţime de lucruri. Aude muzica pe care o ascultă adulţii, precum şi vocile exterioare: vocea mamei, vocea tatălui si a persoanelor din jur, aude de asemenea zgomotele digestive, dar aude foarte bine si inima; aceste zgomote organice sunt de altfel foarte puţin modificate. In schimb, zgomotele respiratorii pe care le aude sunt complet modificate. Iar zgomotul respirator pe care îl face mama, iată ceva ce i-a surprins pe toţi cei care au ascultat banda sonoră, reproduce întocmai clipocitul apei mării la ţărm... Cu siguranţă, atracţia specială pe care o au unii indivizi pentru zgomotul apei mării la ţărm se poate explica prin această engramă a zgomotului respiraţiei materne, imprimată luni în şir.
F.D.: Iată unele lucruri deosebit de interesante care ne arată că orice copil, indiferent de relaţia lui cu mama, indiferent de situaţia lui, percepe unele lucruri din simplul fapt că este in utero; dar dacă ne referim la relaţia gândită şi vorbită a mamei cu copilul ei, aceasta este diferită de la mamă la mamă.
Aşa încât nu ştiu să vă spun cum stabilesc mamele această relaţie; nu pot să vă spun decât experienţa mea personală. Eu am avut-o pe la cinci luni, fără nicio legătură cu faptul că pe la patru luni aflasem de la medicul cu care urma să nasc că îi bate inima; primul lucru care m-a surprins în mod deosebit s-a întâmplat pe la cinci luni. Mă plimbam prin Jardin du Luxembourg când, deodată, am avut sentimentul unei prezenţe apropiate, foarte atente şi oarecum egală cu mine.
Mă întreb ce-o fi... mă întorc la dreapta, la stânga, nu văd pe nimeni, merg înainte şi sentimentul acelei prezenţe persistă... Odată ajunsă acasă, îi povestesc soţului şi, pe urmă, zic: „Ştii, poate e copilul care e aici. E totuşi ciudat că nu pot să ştiu dacă e fata sau băiat." Asta a fost! Din acel moment, prezenţa aceea nu m-a mai părăsit; era o prezenţă în mine.
Si am retrăit acelaşi sentiment în timpul celorlalte două sarcini, de fiecare dată cam în a cincea lună, fără nicio idee de persoană de un anumit sex, ci de prezenţă certă, plăcută.
Iar apoi, pe la şapte luni, mi s-a întâmplat ceva foarte, foarte clar, a fost ca o luptă. Am avut sarcini fără niciun fel de probleme, dar a fost ca o luptă psihică; pe de-o parte: „M-am săturat de ce faci... odihneşte-te", ceva de genul acesta... pentru că eu lucrez, lucrez, sunt foarte activă, iar cel mic voia odihnă. Cum să spun, eu aş fi continuat, dar simţeam (nu e numai o vorbă), simţeam deci acest „Trebuie să te odihneşti". Nu corpul meu vorbea, fiindcă el... eu am multe resurse! însă era cineva care nu avea aceleaşi resurse ca şi mine şi care voia ca eu să mă odihnesc. Şi mi-am spus că, în mod cert, riscurile de naştere prematură pe la şapte luni puteau fi legate de faptul că „nu se ascultă" nevoilor copilului respectiv.
Pot să vă spun că toate astea s-au întâmplat în timpul războiului; pe primii doi copii i-am avut în timpul războiului, cu primul, am circulat cu bicicleta, cu cel de-al doilea, aveam motocicletă şi am condus-o până în ajunul naşterii. Era o motocicletă mică; îmi aşezam burtica pe rezervor şi îi dădeam bătaie! Nu era o oboseală fizică, era o oboseală de ordin general; îl simţeam pe cel mic în mine, iar eu nu eram obosită nici mental, nici fizic.
Aşa se explică poate faptul că fiului meu, celui de-al doilea, îi plac atât de mult motoarele. Mi-a prins bine că am avut motocicletă, fiindcă la primul aveam bicicletă şi, atunci, ce se mai agita după luna a şaptea! Era extraordinar când urcam pe strada Saint-Jacques. (Locuiesc pe această stradă şi trebuie, într-adevăr, să urci zdravăn pe strada Saint-Jacques!)
Urcam chinuit şi ceva bombănea la mine în burtică şi cu cât se agita mai mult, cu atât oboseam mai tare... Şi aşa am început să-i vorbesc, îi spuneam: „Ştii ce, te rog, nu o să meargă aşa... (Râsete în sală.) Stai cuminte, nu te agita şi am să reuşesc, dacă nu, nu am să reuşesc... sunt obosită, iar tu ai nevoie, ca şi mine, de odihnă."
Ei bine, imediat după asta, simţeam că se opreşte. Când coboram de pe bicicletă în faţa porţii, spuneam: „Acum poţi să-i dai drumul" şi începea o agitaţie... rumba aici înăuntru... rumba este cel mare, de altfel. Dar s-a oprit când i-am vorbit. De altfel, când aud vocea tatălui, toţi copilaşii sunt extraordinar de receptivi! Vocea tatălui oprea imediat orice mişcare şi îl făcea să asculte.
(Pag. 65-68)
Importanţa cuvintelor rostite în jurul leagănului
F. D.: Aş vrea să insist asupra unui lucru adresându-mă în special moaşelor prezente, pentru că ştiu că există moaşe aici cu noi, şi anume impactul cuvintelor rostite asupra mamelor chiar la început, ca şi importanţa persoanei care se ocupă de cel mic, mai ales dacă este o femeie, importanţa felului în care aceasta se ocupă de el şi vorbeşte, prima dată, despre bebeluş.
Am întâlnit multe femei care au copii cu probleme grave şi care îmi spuneau: „Dar... moaşa, când am născut, mi-a spus deja." Este extraordinar impactul acelor prime cuvinte! Ca şi cum, în acel moment, fiinţa umană trăieşte cu o asemenea intensitate arhaică relaţia cu celălalt, încât o vorbă, rostită în sens peiorativ, va acţiona asupra relaţiei pe care o are mama cu copilul ei şi va compromite reacţia de apărare a acelui copil, favorizând o relaţie socială cu mama, care va fi... De exemplu, o mamă îmi vorbeşte despre copilul ei „insuportabil" (acei copii insuportabili pe care îi ştim, insuportabili în special de la vârsta când ştiu deja să meargă bine, când spun nu mamei).
Ştiţi că există o vârstă când copiii îi spun nu mamei, un „nu" prin ceea ce fac sau prin expresia feţei şi care de fapt vrea „să spună da" subiectului care devine el însuşi, iar pentru a deveni el însuşi subiectul este obligat să spună „nu" acestei fatale dependenţe faţă de mamă, cea care face ca o fiinţă umană să se alieneze în celălalt la modul isteric. Dacă la acel „nu" al copilului mama răspunde „Am zis" şi nu face o dramă din refuzul lui, peste câteva momente copilul va asculta fără nicio obiecţie. Are nevoie de acel timp în care „este da", la modul personal, la sugestia mamei lui. Este o perioadă cunoscută care apare între optsprezece luni şi doi ani şi jumătate. Ei bine, este perioada în care unii copii devin „perverşi" din cauza unui fel de angoasă a mamei în faţa opoziţiei verbale a copilului. Şi întotdeauna mamele acestora vor spune: „Ah! dar moaşa m-a prevenit, mi-a spus că va fi un copil îngrozitor!" Sau: „Prietena mea Cutare, care cunoaşte mulţi copii mici, m-a prevenit, a venit lângă leagănul copilului şi mi-a spus: «Ah! ce-o să mai trageţi cu fetiţa asta, nici nu ştiţi ce vă aşteaptă cu ea!»"
De multe ori este vorba despre o mamă care până atunci şi-a crescut copiii fără nicio problemă. A fost suficient ca o singură femeie să îi prezică că „va avea de tras" cu acesta, pentru ca să nu se aştepte de la el decât la... ceva rău. Apoi, de îndată ce, cum se spune, „are de tras" cu acel copil, gata, e clar! Pe urmă apare efectul bulgărelui de zăpadă. Şi relaţia se strică.
Până în ziua în care mamele reuşesc să spună toate aceste lucruri copilul respectiv rămâne marcat, ca şi cum destinul lui ar fi să fie tot timpul agresiv cu propria mamă, ca şi cum aşa ar fi fost scris, să o facă să sufere din cauza asta.
Cuvintele rostite deasupra leagănului unui nou-născut se gravează ca un destin.
B. T.: Ca si cum ar vorbi ursitoarele si i-ar hotărî viaţa!
R D.: Exact — asta mă face să mă gândesc la poveştile cu ursitoare sau vrăjitoare aplecate deasupra leagănului copilului.
(Pag. 77-78)
Sursap; http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Francoise_Dolto_Dificultatea.htm
