Lumea ceaiului- Istoria întunecată din ceașca de ceai

Postat de Satisfyyourcravings in Bauturi pe 14 Noi 2012, 16:23

Articol pe placul a 11 bucatarasi
comenteaza

    Seria de articole despre ceai continuă astăzi cu episodul “Istorie”. Consider că trebuie să scriu despre aceste aspecte ale genezei ceaiului pentru că istoria, tradiția este cea care îi oferă legitimitate. Mulți știu câte puțin despre ceai, unde a aparut, însă astăzi vreau să vă ofer informații inedite și nefragmentate despre istoria întunecată care vă aduce în față o ceasca clară de ceai.

    Legendele plasează începuturile infuzării ceaiului cu cel puțin câteva milenii în urmă. Cea mai cunoscută dintre acestea este cea chinezească care spune că împaratul Shen Nung (2838 - 2698 î.e.n.) a descoperit întâmplător efectele acestei plante. În timp ce se adăpostea sub un arbore de ceai, în bolul cu apă caldă pe care îl folosea pentru a-și clăti gura a căzut o frunză de ceai. După ce a gustat din apa infuzată a realizat efectele revigorante ale ceaiului, apreciind în același timp culoarea și gustul plăcute. Se spune că a fost primul care a experimentat efectele ceaiului, chiar pe el. 

    O legendă alternativă îi este atribuită lui Daruma, un călugar budist, care și-a tăiat pleoapele ca metoda de autoflagelare pentru că a adormit în timpul meditației. Din pleoapele acestuia a crescut arborele de ceai, ale cărui frunze au fost infuzate de către discipolii săi și folosite în timpul meditației. (Cei care practică meditația cunosc foarte bine importanța ceaiului în timpul practicii).

    Ceaiul devine foarte popular în timpul dinastiei Han (206 î.e.n- 220 e.n), ca în timpul dinastiei Tang ( 618-906 e.n), ceaiul să fie deja băutură națională în China. Pe atunci, ceaiul cel mai bun era trimis curții imperiale, purtând numele de „ceai galben”, fapt care desemna calitatea ceaiului. În acestă perioadă, “ceaiul galben” era de fapt pu-erh -ceai presat sub formă de gogoși, numite și prăjituri, pentru a putea fi păstrat mai bine și era fiert în apă cu ghimbir, ceapa, coaja de portocală și sare, tehnică folosită încă în unele părți ale Indiei. Această perioadă este considerată era clasicismului în dezvoltarea ritualului de ceai.

    Datorită popularității acestei băuturi, se impune cultivarea plantei în mod conștient și organizat. În 780, Lu Yu, scrie primul tratat despre ceai- Ch'a Ching- și propune un set de ustensile speciale pentru infuzarea ceaiului.

    Ceaiul ajunge în Japonia datorită unor călugari budişti care studiau religia în China. Ei au dus frunze și seminţe în Japonia pentru a încerca să le cultive în propria țară.

    În timpul dinastiei Song (960-1279), băutul ceaiului s-a dezvoltat într-o adevărată artă. În această perioadă, considerată cea romantică a ceaiului, ceaiul se pudrează prin măcinarea cu pietre, purtând numele de matcha. Și pentru că așa un ceai special trebuie pus în valoare, apar vase speciale (chawan), ustensile (chasen- tel din bambus, susudake- lingurita de bambus), precum și case speciale de ceai (sukiya) și maieștri de ceai. Inițial, femeile nu aveau voie să oficieze acest ritual, ele stând în spatele unui paravan, oferind maestrului lucrurile necesare. Casele de ceai erau special construite în locuri ferite de agitatie și cu vedere spre lac sau gradină în care pot încăpea maxim 5 persoane, inclusiv maestrul. Considerau că un numar prea mare de participanți ar perturba echilibrul. De asemenea, ușile caselor de ceai sunt mici, astfel încât cei care intră să se aplece pentru a arată respect față de maestru, iar toate armele sunt lăsate într-o anticamera (midsuya), oaspeții așezându-se în funcție de rang. Ceaiul este însoțit de dulciuri din pastă de fasole alese pentru a complimenta aroma ceaiului, precum și ocazia și oaspeții. În timpul ritualului de ceai nu se vorbește, ci doar se admiră frumusețea naturii și măestria celui care oficiază ritualul. Religia Zen, în vogă în acea perioadă, influențează întregul proces, culminând cu crearea ritualului de ceai numit Cha-No-Yu. Sen No Rikyu (1522 - 1591) este cel care a avut cea mai mare influență asupra ritualului de ceai.

    În timpul dinastiei mongoleze Yuan (1280 -1368), ceaiul își pierde din popularitate datorită mentalității și principiilor dinastiei care îl consideră o degradare. Lucrurile se schimbă însă în timpul dinastiei Ming (1368-1644), când ceaiul își recapătă o parte din faima pierdută. Intrăm acum în perioada naturalistă a ceaiului, unde preparearea ceaiului este simplistă si presupune infuzarea frunzelor de ceai în apă caldă. Din cauza invaziei europenilor, această metodă este cea mai populară în lumea extraasiatică. Acum ceaiurile se diversifică, făcându-și apariția misteriosul Oolong, care în traducere înseamnă dragonul negru. Evident că și acestă perioadă este marcată de schimbări ale ustensilelor folosite. Avem de-a face cu gaiwan-ul. Gai înseamnă capac, iar wan, bol. Așadar, este un bol mic prevăzut cu un capac, căruia i-au mai fost adăugate ulterior o farfuriuță, cești și un pitcher. Metoda de infuzare poartă numele de Gongfu sau Kungfu. Numele nu se referă numai la artele martiale, ci și la alte domenii și exprimă măestria practicantului.

    Odată cu expedițiile cuceritorilor europeni, în secolul al XVII-lea, Europa descoperă și ea ceaiul, rolul chinezilor din zona asiatică fiind jucat de olandezi. Englezii adoptă și eu obiceiul, însă popularitatea sa crește când principesa portugheză Catherine de Braganza, căsătorită cu regele englez Charles al II-lea, în 1662, începe să-și servească prietenii cu ceai, obicei repede preluat de saloanele aristocratice. Asocierea de mici gustări cu five o’clock tea este tot meritul principesei, care, după cum este cunoscut, nu putea rezista fără să mănânce nimic între prânz și cină. Nu durează mult și apar casele de ceai și în Europa, frecventate mai ales în scopuri sociale. 

    Cererea de ceai crește pe măsură ce se deschid tot mai multe piețe de desfacere. Compania Indiile de Est, cea care deținea monopolul și care era controlată de la Londra, cauta alternative pentru a aproviziona aceste piețe, întrucât ceaiul provenea numai din China și era foarte scump. Pentru că chinezii doreau să fie plătiți în lingouri de argint, care în timp ar fi secătuit visteria Marii Britanii, britanicii au recurs la traficul cu opiu în schimbul ceaiului. Nu a durat mult până când chinezii au devenit dependenți, dar, în același timp, au aparut și reacții pentru interzicerea acestei practici. Procesul este anevois, dar încununat de succes.

    Însetată înca de ceai, Anglia caută alte surse pentru aprovizionarea cu minunata plantă. Așa apar primele grădini de ceai în India. India deținea deja o varietate de Camellia Sinensis, însă nu era cunoscută. Primele încercări de aclimatizare a varietății de Camellia Sinensis var. Sinensis, de origine chinezească, eșuaseră. Au trecut mai mulți ani până să fie redescoperită Camellia Sinensis var. Assamica, în 1820, dezvoltându-se mai întâi grădini în Darjeeling (Nord) și apoi în Assam (Nord-Est). Aceasta varietate de Camellia Sinensis se deosebeşte de Camellia Sinensis var. Sinensis prin faptul că are frunzele mai mari și este mai robustă, caracteristici care o fac mai potrivită pentru ceaiurile negre. Condițiile de muncă pentru cei care cultivau ceaiul erau dintre cele mai crunte. Li se confiscau toate bunurile și erau practic îndatorați pe viață deținătorului de plantație. Mulți alegeau să fugă, însă daca erau prinși, lucru care se întampla foarte des pentru ca nu aveau unde să se ascundă, erau legați de copaci și li se tăiau bucăti de mușchi din coapse care erau apoi mâncate de cei care îi prindeau, chiar în faţa lor. Aceste orori s-au desfășurat pe durata a zeci de ani, până când comportamentul inuman nu a mai fost tolerat. Condițiile de muncă pe plantațiile de ceai sunt și acum neadecvate, însă s-au îmbunătățit sub îndrumarea organizațiilor internaționale, precum și sprijinul consumatorilor.

    În Statele Unite ale Americii, ceaiul este adus de olandezi în New Amsterdam (actualul New York), în 1650. Durează aproape 20 de ani pentru a putea fi accesibil tuturor. În America, ceaiul este strâns legat de revoluția americană. Se dezvoltă numeroase centre la Boston, New York și Philadelphia, iar după ce America a devenit o importantă piață de desfacere pentru ceai, Anglia decide să mărească taxele în colonii, inclusiv pe cea a ceaiului. Ca reacție la această măsură, coloniștii încep să importe ceai numai de la olandezi, fapt care duce la scăderea profiturilor companiei care importa ceaiul, John Company, care este nevoită să fuzioneze cu cea a Indiilor de Est. Sprijinul coroanei, precum și permisiunea de a vinde direct cololiștilor tensionează mediul civil și nu numai. Conflictul devine manifest sfârșindu-se cu “Partida de ceai de la Boston” (Boston Tea Party) din 16 decembrie 1773, când mai multe cufere cu ceai au fost vărsate în mare.

    Alt eveniment important în ceea ce privește ceaiul a fost inventarea pliculețului de ceai, lucru realizat de Thomas Sullivan în 1904, pentru a putea fi oferit sub formă de mostră.

    Sper că v-am răspuns la mai multe întrebări prin intermediul acestui articol și sunt convinsă că multe informații v-au surprins.

    Până data viitoare, vă doresc o zi parfumată cu ceai!

 În imagini:

1. Da Hong P'ao (Marea Robă Roşie- ceai negru) infuzat în Gaiwan cu ceşcute si pitcher;

2. Chawan şi Chasen.

 

 

 

 

Comentarii (7)

14.11.2012, 17:49

14.11.2012, 17:57

14.11.2012, 20:43

foarte interesante articolele tale...apreciez efortul depus pentru a ne informa si pe noi!

Adauga comentariu
  • zambet
    • :))
    • :)
    • :D
    • =D>
    • >:D<
    • :x
    • :-*
    • :S
    • >:)
    • :">
    • :((
    • :(
    • ;)
    • :P
    • =))
    • :-h
    • :-q
    • :-bd
    • <:-P
    • :-??
    • \:D/
    • ;;)
    • @};-
    • ~O)
Cele mai

Locul unde vezi ce e nou, ce e hot si ce merita citit!

La Multi Ani,
Sărbătoriților de astăzi

TOP
utilizatori

oanapl

1103 puncte

Panacris

1014 puncte

RODIMUR

165 puncte

Rocsi

133 puncte

vasimur

126 puncte

CONTACT

Contact

Bucataras.ro
[email protected]