Am promis ca va povestesc despre (probabil) ultima mea plimbare prin Maramures.Ultima pentru ca de acum vremea nu va mai fi prielnica pentru asa ceva.Si iarna-i foarte frumos prin aceste locuri,dar toamna are frumusetea ei aparte,chiar daca anul acesta a fost mult prea scurta si n-am prea apucat sa-i savuram frumusetea. Totu-i frumos: dealuri, paduri, verde, ruginiu, stânci, murmur de ape curgatoare, trainic si efemer, totul într-o învalmaseala fermecatoare.
Am vrut sa va iau cu mine în aceasta plimbare,pentru ca în curand toata aceasta frumusete va fi acoperita de ape si va ramane doar o amintire. Creatie inedita a naturii, Cheile Tatarului au o valoare deosebita, fiind singurele chei de andezit din tara. De aceea ele constituie arie naturala protejata,incluse in randul monumentelor naturii.Aici vom gasi si o stanca denumita „Sfinxul de Maramures”,creatie cu atat mai uluitoare cu cat,roca magmatica din care este alcatuita are o duritate atat de mare, incat cu greu poate fi erodata.
Asa cum spuneam, toata aceasta frumusete va fi în curand acoperita de ape,dupa punerea în functiune a Barajului de la Runcu.Mi-a placut si barajul din arocament andezitic frumos aranjat si intens tasat.În razele soarelui semanau cu niste piramide semete.
Sfidând parca constructia barajului, pâraiele care formeaza Valea Brazilor si care urmeaza sa alimenteze barajul,curg modest si lenes la vale.
Drumul este flancat de molidis tanar care obstructioneaza vizibilitatea spre Chei.M-am încumetat sa merg pana la marginea prapastioasa pentru a admira stancariile verticale decorate fumos cu colonii de licheni.Doar un pas te desparte aici de tragedie. Pentru a ajunge în albia cheilor trebuie coborat versantul abrupt si bolovanos.Nu eram pregatiti pentru asa ceva.Drumul serpuieste printre stanci,de deasupra barajului avand o imagine superba.
In dreapta Cheilor se intinde Campul Tataru, întindere nemarginita taiata de aceleasi pâraie lenese dar de un albastru intens.Uscaciune de stepa si mult praf, doar masinuta mea stie saraca.Pentru ca am pornit tarziu la drum, soarele era deja la asfintit deasupra Crestei Cocosului.Totul stralucea în ultimele raze ale soarelui.O ultima imagine mi-a atras atentia,nu am putut sa ma abtin sa n-o imortalizez. Placerea asta am „platit-o” însa cu o cazatura zdravana.
„So what”….a meritat pâna la urma, poate-mi vine si mintea la cap dupa zdruncinatura asta.
