„Ce e frumos (e frumos) şi lui Dumnezeu îi place!” Cred că nu e om care să nu fi auzit această expresie, ba poate chiar să o şi fi folosit câteodată în încercarea de a gratula ori linguşi o persoană ori acţiuni ale vreunei persoane. Uneori expresia este precedată de un fluierat scurt de apreciere şi de satisfacţie, chiar stupefacţie, în special când acest lucru vine din partea unor masculi vizibil încântaţi chipurile, de cum a lucrat Dumnezeu cu anumite fiinţe. Am dat şi eu un exemplu, aşaaa….. ca să ştiţi că am habar de ce vorbesc în postarea de faţă.
Deci cum îi place lui Dumnezeu ceea ce este frumos. Să vedem. Doar scurt aşa vă spun că, în conformitate cu cartea Genezei, Dumnezeu le-a făcut bune toate, gândesc eu că şi frumoase, că tare mi-aş fi dorit să văd lumea la actul de după creaţie când totul era pur, când omul şi acţiunile sale nu-şi puseseră amprenta pe virginitatea perfecţiunii unui ecosistem ce astăzi gâfâie cocoşat şi plin de bube cosmetizate cu fond de ten pe bază de bani, ce crapă des demascând o frumuseţe falsă.
Mă dusei spre cosmetică şi uitai frumuseţea. Repet, îi place lui Dumnezeu ce-i frumos, dar trebuie să ştim că nu tot ce ne place nouă oamenilor trebuie să-i placă şi lui, nu în felul în care nouă ne place. Că poate o femeie să fie frumoasă. Oamenii o plac în felul lor, trupeşte, apreciind de cele mai multe ori doar exteriorul. Dumnezeu vede altfel lucrarea sa, ba chiar şi unii oameni, dar mai rar.
Mai dau un verset, nu vreau să abuzez, dar e chiar frumos. „cât de minunate sunt lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut” zice psalmistul. Că numai cine e nesimţitor rămâne orb la frumuseţile pădurilor vorbitoare, a câmpurilor sălbatice împodobite vara cu culoare şi zumzet cald, la albul zăpezilor curate, la albastrul mărilor liniştite, la zâmbetul copiilor şi la seninul de pe fruntea bătrânilor ce şi-au făcut datoria prin viaţă. E, ce ziceţi? Şi să nu credeţi că noi suntem de „lemn Tănase” adică insensibili şi morţi în lucrare. Că şi oamenii fac lucruri frumoase atunci când vor, adică atunci când scânteia divină din noi se pune la lucru şi mintea dimpreună cu mâinile lucrează curat şi ordonat. Că sigur aţi văzut şi lucruri din mâini omeneşti ieşite, care v-au lăsat „mască”. Să nu mai zic de creaţii literare ori picturi şi muzici parcă de mâini îngereşti lucrate, ba chir şi mâncăruri care deşi sunt gustate trupeşte parcă îţi merg la suflet.
În expresia ce dă titlul postării mele se găseşte însă o idee, părerea mea, ce poate nu a fost înţeleasă ori percepută de toată urechea. Omul încearcă la nivel de subconştient să subordoneze într-un fel voinţa divină, asta pentru a-şi justifica anumite gânduri, uneori nu prea curate. „ Ce e frumos, e frumos,(adică ceea ce ne place nouă) şi lui Dumnezeu îi place (sau ar trebui să-i placă) pentru a fi pe aceeaşi scară de valori. Că dacă nu ne putem noi ridica ori nu dorim acest lucru, să-L coborâm pe Dumnezeu la nivelul nostru, că e mai uşor şi poate nu ne mai judecă. E doar o părere, a mea.
Şi pentru că a venit timpul să închei, nu ştiu dacă lui Dumnezeu îi place ce am scris eu azi. Nu ştiu dacă măcar vouă vă place, cititorilor. Ştiu însă că lui Dumnezeu îi place tot ce e frumuseţe şi bunătatea când acestea vin din interior şi luminează exteriorul căci de multe ori sufletul omului se poate citi pe chipul lui.
Aşa că fiţi frumoşi şi calzi la suflet, că Dumnezeu cu siguranţă vă place. Iar eu, doresc să cred, că şi cei din jur. Că doar aşa zisei, „ce e frumos şi-i place lui Dumnezeu trebuie să ne placă şi nouă” , dacă nu cumva greşii formula. :)
