Alaltăieri a bătut vântul, a bătut rece şi tare, invidios parcă pe florile plăpânde ele copacilor ce taman s-au îmbrăcat de sărbătoare. Şi ele, florile, cu gingăşie se desprind din locul lor, dintre sepalele ce le-au fost casă, zburând spre seninul de cleştar al cerului. Ducând un ghiozdănel roz în spate, o fetiţă ce se atârnase cu o mâna de bunica ce venise să o întâmpine, ridicând cealaltă mână spre cer privea spectacolul florilor prinse în vârtejul de aer exclamând: „uite, mamaie, ninge!” Şi bunica, parcă trezită dintr-un somn al grijilor multe i-a răspuns, „sunt florile zarzărilor, maică, se scutură, s-a dus vremea lor”. M-am apropiat uşor cu bicicleta spre copila lipsită de griji. În timp ce privea dansul florilor răvăşite a întrebat din nou, „mamaie, da’ de ce se duc spre cer florile, acolo e casa lor?” Şi ţopăind ca la şotron, legănându-se de mâna bunicii a mers mai departe, fredonând cântecelul nou învăţat, „vine, vine primăvaraaaa, se aşterne-n toată ţaraaaa…..”
Şi mă gândeam eu, trecând spre ale mele, lovit dintr-o parte de vântul rece ce răscolea tot ce întâlnea în cale, mă gândeam la cuvintele psalmistului ce zicea „că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii. Nimicnicie vor fi anii lor; dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca.” Covorul de flori albe, vii parcă, în putere vieţii lor scuturate de vântul ce a venit neaşteptat, m-a dus cu gândul mai departe, că la fel e şi omul, cum acelaşi psalmist spune că „anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; că trece viaţa noastră şi ne vom duce.” Şi apoi iar, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
Că vânt a trecut peste el şu nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.” Şi cum nici o desfătare a acestei lumi nu este lipsită de întristare, cum nici o mărire a acestei lumi nu rămâne fără de schimbare, ştiind că toate-s mai neputincioase decât umbra şi mai înşelătoare decât visurile, am zis în sinea mea, răspunzând cumva în gând fetiţei cu ghiozdănelul roz, că zborul dalbelor flori spre înaltul cerului, în bătaia vântului, nu-i nimic altceva decât omagiul adus Creatorului pentru scurta dar frumoasa viaţă de aici, căci şi pentru oameni spunem „fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Şi dacă uneori, copii fiind, ne întrebam unde dispare soarele la asfinţit, ştiam că dimineaţa îl vom revedea la răsărit. Şi dacă acum, maturi fiind, ne întrebăm unde se duc sufletele, la asfinţit, ştim (cei care ştiu, ori simt, ori cred) că vor avea din nou un răsărit. Ninge şi acum cu alte flori, căci s-a pornit din nou un vânt ce scutură spre cer, mii de petale dalbe ce merg la rugăciune, plutind spre asfinţit, săltând a mulţumire.
