„Cine zic oamenii că sunt Eu”? O întrebare pe care Hristos o adresează la un moment dat apostolilor săi pentru a afla percepţia celor din jur. Răspunsurile au fost variate, căci mulţi dintre oameni îl considerau a fi Ioan, alţii Ilie, alţii Ieremia proorocul. „Dar voi cine ziceţi că sunt Eu”? Întrebare directă, pentru cercul restrâns al apostolilor. Petru a zis „Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu”!
Am plecat de la această discuţie scripturistică pentru că din ce în ce mai des remarc că sunt semeni de-ai noştri care nu-şi asumă identitatea. Şi nu vorbesc aici de o criză de identitate în sensul celor la care se referă Freud ori Erik Erikson. Mă refer la faptul că de cele mai multe ori încearcă să înăbuşe identitatea iniţială cu surogate ori identităţi ce dau bine la public în loc să-şi asume propriile însuşiri. Şi de aici apar o grămadă de probleme pe care nu vreau să le dezvolt, că-s alţii mai buni în acest domeniu.
Conform Wikipedia tot ceea ce face ca „o entitate să fie definibilă și recognoscibilă reprezintă identitatea respectivei entităţi ori cum ar spune logica, un obiect este același cu sine însuși”. Dicţionarul vine şi el şi ne spune că „identitatea este însușirea a ceea ce este identic. ◊ asemănare, similitudine perfectă.; ansamblu de date prin care se identifică o persoană”.
Criza de identitate, lipsa asumării adevăratei identităţi creează probleme în sensul vieţii. De multe ori oamenii nu se mai regăsesc în ei înşişi ci în avatarele lor, nu se mai regăsesc în gândurile lor ci în a celor din jur, ca să nu mai vorbesc de faptul că se identifică cu poveştile altora, cu chipurile celor din jur, cu vieţile celor pe care îi întâlnesc în viaţă ori virtual.
Deşi semănăm între noi bine, ca oamenii, suntem unici în creaţie. Chiar şi gemenii se deosebesc atât fizic cât mai ales ca simţire şi gândire. Ori asumarea identităţii înseamnă responsabilitate civică, dacă privim laic acest lucru, şi purtarea crucii fără cârtire dacă privim acest lucru în perspectivă creştină.
O mare problemă o reprezintă spaţiul virtual. Aici foarte mulţi useri nu-şi declină adevărata Identitate. Motivele sunt diverse. Aş umple două pagini dacă le-aş enumera. Foarte mulţi cred că se protejează dacă nu-şi declină adevărata identitate. Ori în ziua de azi, când se ştie aproape tot, e puţin probabil să spui că te fereşti de cineva/ceva. Ba aş spune că vulnerabilitatea este mult mai mare. În momentul în care îţi afişezi adevărata identitate devii independent, degajat şi lipsit de frustrări. O persoană care se afişează cu ceea ce-l reprezintă este o persoană liberă. Şi asta indiferent că vorbim de port, limbă, însemne religioase, ocupaţie ori chip. Din momentul în care cei din jur ştiu cine eşti, lucrezi ca atare, te tratează ca atare şi nu eşti privit cu suspiciune.
Dacă vreţi, tot creştineşte vorbind, desfigurarea chipului divin din noi din cauza păcatului duce la o ruşinare aidoma celei în care s-a găsit Adam cu Eva când s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Se prea poate ca foarte mulţi oameni să refuleze în spaţiul virtual acoperiţi fiind de un anumit tip de mască. Mult mai rare ar fi aceste refulări dacă identitatea afişată ar fi cea corectă, cea cotidiană.
Iar Hristos i-a spus „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”. Că de oameni ne putem feri dar de Dumnezeu niciodată, El ştie adevărata noastră identitate.
