Sunt multe feluri de credinţă şi toate au pretenţia că sunt adevărate, ne cer sufletele pentru a putea primi în dar aproape orice, dar pentru asta trebuie să avem toţi acelaşi tipar mental sincronic, să renunţăm la logică furibund şi cu spume la gură şi nu ultimul rând să renunţăm la bani.Căci banii sunt ochiul dracului şi stau mai bine în buzunarele celor ce ne promit minuni, tunând şi fulgerând.
Sunt şi tot felul de credincioşi, dar atât de puţină credinţă. Şi mă întreb cum se împarte credinţa asta, ca să ajungă pentru toată lumea? Căci absolut toată lumea este credincioasă (chiar şi ateii au o credinţă, nu-i aşa?) şi cu cât lumea asta este mai credincioasă cu atât este mai intolerantă cu cei aflaţi pe alt drum, nu pe cel plin de lumină strict rezervat credincioşilor.
Mutulică Necredinciosul fiind, am ajuns să le amestec şi să cred în toate şi în nimic. Şi tot acest amestec nu este decât un cocteil Molotov. Gura păcătosului adevăr grăieşte! Deci am şi eu măcar o dată dreptate atunci când afirm că toate aceste feluri de credinţă sunt de fapt un cocteil Molotov cu care sunt goniţi din biserică cei ce încearcă să pună întrebări la care se pot afla răspunsuri incomode?
Şi mă mai întreb eu, cu tupeu de necredincios, dacă sunt atât de mulţi credincioşi, iar credinţa este atât de puţină şi este foarte greu de ajuns la ea, nu cumva unii o fură de la cei care nu sunt suficient de capabili să-şi apere credinţa?
Nu ştiu cum se face, dar am observat că atunci când sunt interzise practicile religioase, cei care tunau plini de evlavie împotriva ateilor şi rătăciţilor de tot felul, devin profesori de materialism ştiinţific, comunişti de vârf. Când este interzis comunismul, se metamorfozează în nazişti sau legionari cu mâna nervoasă pe pistolul cu care curăţă lumea de netrebnici. Dezgheţul ideologic îi prinde în primele rânduri ale luptei împotriva a ceea ce iubeau cu înfocare până mai ieri.
Oare, aceasta înfocată idee a luptei împotriva celor ce sunt diferiţi, nu se reduce de fapt la ei împotriva tuturor? Căci, eficienţi cum îi ştim, dacă-şi pun mintea cu evreii, nu durează mult şi nu vor mai fi evrei în jurul lor. Când îşi pun în cap să ne scape de necredincioşi, de tupeul de a nu avea aceeaşi credinţă şi de cine ştie câte alte mizerii mai sunt în lumea asta de care noi nici măcar nu avem habar, credeţi că au respectivii inamici vreo şansă? Şi după ce se termină inamicii, credeţi că rămân aşa, de pomană? Chiar toată lumea asta este perfectă, nu mai este nimic de exterminat?
Într-o lume fără idealuri clare, unde ni s-a furat până şi speranţa de mai bine, sunt oameni care întotdeauna ştiu cine ne sunt duşmanii şi nu greşesc niciodată.
Numai că aceşti duşmani se tot schimba şi noi nu avem încotro, căci cine nu-i cu dânşii e împotriva lor şi nu mai avem nici timp şi nici dreptul la nicio pauză.
Pe nesimţite ni s-a confiscat până şi credinţa. Nu putem crede decât în ce ni se spune că este bine sau este rău, nu avem de ales, totul este dinainte stabilit şi orice mică abatere este virulent sancţionată de aceiaşi veşnici paznici ai drumului pe care noi niciodată nu avem dreptul să ni-l alegem.
Oare nu ar trebui să stăm măcar cinci minute departe de toată această luptă cu inamicii ăştia care nu se mai termină şi să ne facem un mic inventar al sufletului?
Oare mai putem iubi sau si iubirea a fost siluita iar acum este la cheremul hoţilor ?!
Poate observăm că ne-a fost furat până şi dreptul la dragoste. Şi orişicâte credinţe ar fi şi oricât de înfocaţi le-ar fi credincioşii, dacă dragoste nu e, nimic nu e.
De aceea, eu prefer să cred în marele nimic care este dragostea. Cred că ea este în toate cele care sunt făcute să dureze.
Celor veşnic în căutare de duşmani şi niciodată vinovaţi de nimic, eu le cer iertare şi recunosc, sunt vinovat:
Vinovat de iubire!
Şi vina asta nu mi-o puteţi fura, sunt pedepsit pe viaţă, iar sentinţa este definitivă şi executorie...
