Iată cum după ce o vreme fusei ocupat până peste cap, mă-nvârtii de-o pauză pentru a mai scrie câte ceva pe blog, doar-doar nu o zice careva că am dat bir cu fugiţii în lumea celor care vor totul mură-n gură. Adică n-aş vrea să credeţi că lenea m-a îndepărtat de scris, ci munca pe multiple planuri.
Când ai activităţi multiple ce implică şi diverse interacţiuni cu oamenii descoperi cum asemănarea chipului oglindit de trup este invers proporţională cu diferenţa ce se zăreşte între oameni în ceea ce priveşte sufletul şi mintea. Această diferenţă devine mai abruptă în clipele în care intervine lupta pentru existenţă, lupta pentru primul loc şi dorinţa de afirmare bazate pe o justiţie personală în care nu contează cât de mare îţi este bârna din ochi câtă vreme cel de lângă tine are un colţ de pai nescos.
Şi ca să vă mai liniştesc un pic, asta e de când lumea. Adică şi Cain a avut un ghimpe împotriva lui Abel. Şi cum de atunci oameni nu au învăţat mai nimic cu siguranţă că de acum în acolo nici gând să mai înveţi „cal bătrân în buiestru”, judecând după vechimea omenirii, fireşte.
Şi cu cine ne luptăm noi? Cu noi înşine, dar fiind în ambele tabere o dăm mereu la pace. Păi să luăm versetul biblic de la Efeseni 6-12 „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” Adică tot ăl cu coarne e de vină pentru tot. El şi cei ce ascultă de el, că altfel ar fi prea simplu şi am arăta cu degetul strigând „dracu’ m-a pus”, că eu sunt un îngeraş nevinovat păcălit de vopseaua strălucitoare a fostului Luceafăr al dimineţii.
Românii au o vorbă, cică să nu umbli cu cioara vopsită. Or fi ştiind ei că asta nu e bine, mai ales că nici ocaua mică nu e bună când ajungi la judecata divină, aşa cum ne înşelăm că ulciorul poate merge foarte des la fântână. Una peste alta, diavolul îşi face mendrele. El are neruşinarea de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, cum ştim de la Iov, se poate transforma în înger de lumină, pândeşte sufletele în văzduh, ispiteşte pe la colţuri ori de-a dreptul, înalţă cu mândria până fundul iadului.
Vă amintii acest lucru deoarece la începutul lui brumar, când îi prăznuim pe sfinţii îngeri, am vrut să vă aduc aminte că nu toţi sunt curaţi, că unii şi-au înnegrit aripile taman când îşi doreau mai multă strălucire. Nesesizând acest aspect, oamenii se amăgesc şi îi pomenesc zilnic în activităţile lor, dând la draci tot ce mişcă şi nu mişcă. Ori asta face discrepanţa între asemănarea chipurilor noastre şi diferenţa sufletelor şi a minţilor noastre. Pervertirea este un fel de cioară vopsită în varianta umană.
Să presupunem, folosind mijloacele tehnice actuale, că viaţa noastră este filmată secundă cu secundă şi că la un moment dat, la judecată, vom fi nevoiţi să privim şi să comentăm noi înşine prestaţia actoricească de pe scena vieţii. Să fim nevoiţi să ne dăm o notă corectă scrisă pe balanţa dreptăţii. Ori poate consideraţi că rolul principal e uşor de notat. În viaţă jucăm şi roluri secundare, suntem prezenţi în viaţa altora, în filme unii alţii sunt actori principali. Într-o prezentare plastică, iertată fie-mi expoziţiunea, la judecată vom fi ca într-un cinematograf cosmic unde vom vedea vieţile fiecăruia din noi, unde vom fi premiaţi pentru întreaga activitate ori pentru cel mai bun rol principal ori secundar jucat. Există desigur, pentru cei care au umblat cu cioara vopsită mână-n mână cu pierzătorul de suflete şi varianta nedorită în care se „dă arama pe faţă”. Vopseaua dispare şi rămâi cu cioara, că ce alt ceva să păţeşti când dai vrabia din mână cu bună ştiinţă.
Ştiu cum este, ştiu sigur ce spui cu privire la copiii. Normal ar fi ca în primul rând cu ei să fim sinceri, deşi, din dorinţa de ai ocroti, umblăm la subterfugii diverse, din cele care-s valabile doar pe moment.
