Ştiu. Ştiu că uneori greşesc în cererile mele către Cel de sus şi ştiu că de multe ori nesiguranţa zilei ce vine îmi dă târcoale ca oricărui om. Chiar dacă sunt un optimist fără leac, cad în gândul că ziua următoare (care nu-i a mea) va fi mai grea ca cea care a trecut. Presiunea viitorului este o stare de grijă iar nu una de relaxare. Într-un fel, aici se văd limitele umanului coordonat de trup.
Ştiinţa, cea care a avansat enorm în ultimii ani, nu poate rezolva problemele omenirii deoarece este limitată în cunoaşterea omului. Căci să fim înţeleşi, omul, care deşi a fost disecat în cele mai mici părţi ale sale, ascunde în el informaţii de viaţă ce nu vor fi cunoscute ani buni de aici încolo. De fapt ştiinţa are un hotar limitat, unul ce nu poate depăşi cu mult barierele vieţii în corpul fizic, în materia vie, una care prinde contur datorită sufletului şi acţionează după reguli dictate de conştiinţa lucrătoare a minţii.
Problema mare a omului o constituie dorinţa de autonomie totală, care nu ar fi rea în sine dacă omul nu ar fi limitat. Ştiu, putem crea apă prin alipirea hidrogenului de oxigen, dar nu putem crea oceane şi râuri pentru a ostoi setea celor aflaţi în suferinţă. Putem crea ceasuri de o precizie perfectă dar nu putem opri timpul, nu putem coordona anotimpurile schimbându-le după voia noastră.
S-au creat ţesuturi artificiale, se fac transplanturi şi clonări dar numai pentru a prelungi un pic viaţa, căci odată sosită moartea nimeni nu mai are putere, nimeni de pe pământ. S-a creat o întreagă industrie a iubiriicu locuri şi obiecte pentru cei ce spun te iubesc dar nimeni nu poate crea iubirea, căci iubirea a scăzut invers proporţional cu creşterea industriei amintite. De ce să nu recunoaştem, căldura caselor bătrâneşti a dispărut în marile case de azi iar credinţa s-a împuţinat în ziua de azi deşi bisericile-s mai mari, mai frumoase, căci chiar dacă multă lume intră în ele, puţină intră cu trăirea cuvenită. Şi ziceam că uneori presiunea zile de mâine mă cuprinde şi pe mine. Uit mereu că cer pâinea cea de toate zilele doar pentru astăzi, cum a spus Hristos, căci nu ştiu dacă mâine voi mai fi. Lumea de azi, puternic plecată spre materialism, judecă deseori realitatea duhovnicească după criteriile exteriorului trupesc lăsându-se influenţată de falsele impresii în care lipsa pâinii ar reprezenta singura problemă a omenirii. În pilda fiului risipitor constatăm că decăderea omului în cele duhovniceşti duce automat şi la foamea trupească, una ce ascute deznădejdea şi întunecă gândirea.
Zic asta pentru că oamenii, mergând pe mâna raţiunii ce dă naştere (zic ei) adevărului, creează iluzii ori fantezii care de multe ori se transformă în deziluziile unei vieţi trăite degeaba. Viitorul îl construim în prezent.
Mereu îmi spun asta când valul grijii zilei de mâine mă prinde uneori. Am spus că uneori cer de la Dumnezeu lucruri banale, lucruri ce nu trebuie cerute, lucruri pentru care trebuie să lupt şi să muncesc. Nu cer doar acele lucruri, mai cer ca şi Solomon înţelepciune, cer luminarea conştiinţei în lucrarea sufletului pentru trup şi pâinea cea de toate zilele. Pentru aici aceste lucruri îmi sunt de ajuns. Pentru cele ce vin atunci când materia şi ştiinţa devin neputincioase lucrez cu timp şi fără timp, cu încredere şi grijă (uneori).
