Acum exact paisprezece ani ne-am cunoscut. El avea o luna si venea de la drum lung : cineva il adusese in sacosa tocmai din Ucraina. Era obosit si cam zapacit, se intreba unde este mamica lui si nu intelegea ce se intampla cu el.
In momentul in care mi-a fost pus in poala i-am masurat codita ;avea lungimea degetului meu mic si - activa peste poate - se scutura de zor in toate directiile parand ca are o viata a ei proprie.In acea clipa am devenit eu mamica lui.
"Frumos" este putin spus ; mai degraba un personaj din desenele animate ale lui Walt Disney. Expresiv, plin de personalitate , un viitor mic tiran.
Nu stia inca sa manance singur din castronel.Prima data cand a incercat a picat cu boticul turtit in lapte uitandu-se apoi la mine cu repros in ochi si laptic pe mustati.
Cu multa grija si cu enorm de multa afectiune l-am crescut,ingrijindu-l aproape ca pe un copil . Usor usor si-a dobandit un loc in familie devenind practic un membru cu drepturi egale.
Au trecut multi ani si amintirile se pierd in valtoarea zilelor. Nu pot uita momentul in care, pe la vreo 9-10 luni a descoperit deliciile urcatului in pat. [ Marturisesc acum pentru intaia oara ca in acest sens l-am ajutat si eu]. Se ajunsese la situatia in care seara cand simtea ca este ora de culcare se instala confortabil si astepta precum mireasa in noaptea nuntii sa vin langa el ca sa dormim. Ei bine, toate bune si frumoase dar dumnealui [si acum este momentul sa fac prezentarile- este un pechinez imperial numit pompos Ming ca dinastia pe timpul careia rasa acesta a fost promovata la curtea imperiala chineza] SFORAIE. Si nu oricum ci ca un avion care-si tureaza motoarele in vederea decolarii. Dar "dragostea este un lucru mare"- asa cum se spunea in scheciurile cu Tantza si Costel- si ne-am obisnuit inclusiv cu sforaitul dumnealui. Cu mult umor sarcastic sotul meu a spus candva ca Ming este singurul mascul pe care il cunoaste care capata dragoste in ciuda faptului ca ii miroase urat gura , cere mancare latrand si sforaie..
Am constatat la un moment dat ca primind atata atentie din partea noastra are o problema de identitate si habar nu are ca este caine. Se considera unul dintre noi in asemenea masura incat niciodata, dar niciodata,nu a aratat interes fata de alti membrii ai rasei canine inclusiv domnisoare ce ar fi putut sa-i devina mirese... Si iata asa, nu a avut urmasi . Pacat.
Asta nu insemneaza ca stimabilul nu a avut ici colo porniri amoroase, ci doar ca acestea au fost gresit indreptate catre picioare de fotolii, brate de cucoane trupese venite in vizita sau chiar ( vai vai) catre piciorul meu.
Cu trecerea anilor ne-am obisnuit atat de mult cu prezenta sa,cu micile sale dragalasenii si chiar cu sforaitul incat atunci cand suntem plecati ni se pare ca-l auzim , ne ferim sa-l calcam noaptea, ne adunam cu grija sosetele de care a fost intodeauna fascinat , ba chiar uneori fara sa ne dam seama, desfacem ambalajele la snackuri sau ciocolata pe furis ca sa nu auda EL si sa se puna pe urlat ,cerand obraznic o cota -parte din orice mancam noi . In treacat fie spus sistemul de cersit dand roade baiatu' nostru a fost si a ramas un omnivor convins, gustand cu placere orice de la fripturica la mere ,pufarine cu lapte , morcovi cruzi ba chiar si inghetata.
La randul lui si-a asumat atributiile unui catzel de "casa buna". Din proprie initiativa a devenit responsabil cu Protocolul intampinand oaspetii cu latraturi vesele, grohaieli specifice raselor cu bot aplatizat si salturi de bucurie. Astfel cei ce ne-au calcat pragul au avut instantaneu senzatia ca sunt bine veniti. Multi dintre acestia s-au simtit obligati sa se revanseze premiindu-ul pe nazdravan cu bunatati, pe furis, sub masa. In plus a fost si un bun caine de... paza, pazind cu strasnicie orice miscare in zona frigiderului dar si orice pereche de ciorapi abandonati aiurea. O particularitate a acestei rase este posesivitatea demonstrata fata de stapan in asemenea masura incat acasa pechinezul imperial devine o umbra care te urmeaza din incapere in incapere nescapandu-te din priviri nicio secunda.
Timpul nu iarta si de cativa ani a inceput sa aiba probleme de sanatate, greutati la mers, cataracta si alte cele bolesnite de batranete batu-o-ar vina. Astfel Ming a devenit singurul locatar din bloculetul nostru tip vila cu trei niveluri care are" lift". Spre invidia tuturor el este dus de trei ori pe zi in cosulet la plimbare.Din pacate in ciuda eforturilor noastre evolutia bolilor nu poate fi oprita si natura trebuie sa-si urmeze cursul firesc.
Imi vine greu sa descriu cata bucurie ne-a oferit prin simpla lui prezenta in viata noastra. Zambetele pe care ni le-a daruit nu au pret, dragostea pe care ne-a oferit-o si recunostinta pentru ceea ce i-am putut oferi noi nu pot fi descrise.
Iar acum dupa exact paisprezece ani trebuie sa ne luam adio de la puiul care a fost si a ramas chiar si acum, in blana unui catzel batranel si bolnavior. Traim cu senzatia ca se stinge o lumina si in locul ei ramane ceva trist , cenusiu si pustiu. Nici macar nu reusim sa ne consolam unul pe celalalt : cuvintele sunt de prisos,simple formule de complezenta . Ne bucuram intr-un fel de faptul ca a venit iar toamna si mai are ocazia sa paseasca marunt,greoi, pe stratul fosnitor de frunze ruginii care i-au placut intodeauna.
Ne dorim sa-l ingropam in gradina casei noastre de la munte, acolo unde ii placea sa umble liber prin iarba .
Am atins un subiect trist care celor ce nu au avut ocazia sa stabileasca o relatie de durata cu un animal le va parea poate de prisos sau usor siropos. Poate au dreptate intr-un fel dar eu raman la convingerea mea ca dragostea si ingrijirea oferite unui sufletzel curat ne transforma in oameni mai buni, de omenie, cu ceva mai mult respect fata de natura si de acest miracol numit viata.
