Măceşul este un arbust lemnos care creşte sub formă de tufă, ale cărui ramuri sunt prevăzute cu spini care au vârful curbat. Florile sunt frumoase, roşii, roze sau în unele cazuri chiar albe. Sunt plăcut mirositoare. Fructele sunt false, numite fiind măceşe.
Măceşele se pot culege până târziu în octombrie. Măceşul (Rosa canina) este o specie din genul Rosa, înrudit cu trandafirul. Creşte în poienile pădurilor de la câmpie şi dealuri, la liziera acestora sau pe câmpuri şi păşuni în apropierea pâlcurilor de copaci. Are nevoie de mult soare pentru a creşte şi a înflori, de aceea nu-l vom întâlni în spaţiile umbrite. Tufa are o înălţime de până la 3 m, cu mai multe tulpini lungi acoperite cu spini puternici. Tulpina poate fi uşor ghidată pe orizontală, de aceea este folosit pentru realizarea unor perdele de sârmă ghimpată vie, pentru delimitarea proprietăţilor. Planta înfloreşte în lunile de vară, iunie – iulie.
După recoltare măceşele se usucă în încăperi bine aerisite, până ce acestea capătă un aspect sidefiu şi se pot rupe în degete. Ele conţin foarte multe vitamine B1, B2, K şi PP. Ceaiul de măceşe stimulează pofta de mâncare, întăreşte imunitatea organismului şi este vasodilatator.
Un alt preparat obţinut din măceşe este siropul. Se pot folosi atât măceşele proaspete cât şi cele uscate. La o cană de măceşe adaugăm o jumătate de kilogram de zahăr şi un litru de apă. Se fierbe jumătate de oră la foc mic şi se filtrează, apoi se lasă să se răcească. Se păstrează la rece.
Măceşul de munte (Rosa pendulina) este mult mai bogat în principii active decât cel de la câmpie, în special în ceea ce priveşte conţinutul de vitamina C şi a cantităţilor mai mici din vitaminele A, B1, B2, P, K, acid nicotinic (vitamina antipelagroasă).
Pe lângă vitamine, măceşele mai conţin zaharuri, acid citric şi malic, pectine, tanini, etc. În terapeutică se folosesc ca tonic vitaminizant, având proprietatea de a întări organismul. La covalescenţi sunt recomandate sub formă de ceai, sirop, marmeladă şi vin. Datorită vitaminei P, preparatele de măceşe menţin permeabilitatea şi fragilitatea vaselor capilare, normalizând circulaţia sângelui.
Măceşul, un regenerator natural al pielii
Capacităţile sale de cicatrizare şi regenerare a pielii sunt apreciate de mulţi ani în lumea cosmeticelor. În plus, această plantă îţi pune la dispoziţie şi proprietăţile sale digestive şi antiseptice. Acest arbust cu ramuri subţiri, cu spini, cu flori mici albe sau roz produce un “fruct” mic şi oval, din care se extrage un ulei esenţial cu o varietate de proprietăţi. Uleiul are în compoziţie principii active, cu proprietăţi terapeutice multiple. Folosit în dermatologie, nutriţie şi cosmetică, uleiul de măceşe conţine acizi graşi esenţiali.
Denumiri polulare: cacadar, calcaderiu, cecadar, cascadin, ciucuri de mărăcine, mărăcinele cioarei, mărăcinele coţofanei, măcieş, rasură, rug de măceş, rug sălbatic, rugul vacii, ruja, rujiţă, scoabe, smochin, scoruş nemţesc, sipică, suieş, trandafir, trandafir de câmp, trandafir sălbatic, tufă de rug, zgorghin.
Măceşele au însuşirea de a mări secreţia biliară, fiind indicate în afecţiunile ficatului. Unii autori recomandă fructele de măceş în stările de inflamaţie intestinală, iar după alţii ar combate piatra la rinichi şi vezica.
Ceaiul de măceşe este diuretic, mărind cantitatea de urină în 24 de ore. Această însuşire este atribuită în special seminţelor. Neproducând nici o iritaţie, este recomandat în bolile căilor urinare şi de rinichi pentru o cură mai îndelungată.
Ceaiul se prepară din două linguri de fructe zdrobite care se fierb 10 minute într-o jumătate de litru de apă. Pentru conservarea vitaminei C se recomandă ca fructele să se introducă în momentul când apa începe a clocoti. După ce se răceşte, ceaiul se strecoară şi se îndulceşte după gust. Se bea călduţ sau rece, în cursul unei zile.
Din măceşe se mai poate obţine o băutură răcoritoare în modul următor: peste 100 de grame de măceşe spălate şi zdrobite se toarnă 1 litru de apă rece. Se lasă la macerat 12 ore, se strecoară printr-o pânză deasă, se adaugă 100 de grame de zahăr şi se complezează cu apă până la un litru. Se păstrează la rece. Pentru preparatele din măceşe se vor folosi numai vase smălţuite, deoarece metalele descompun vitamina C. Fructele de măceş din care s-au eliminat sâmburii şi perii, pulverizate şi amestecate cu miere de albine se recomandă pentru eliminarea viermilor intestinali. Fructele de măceş intră în compoziţia ceaiurilor aromate, hepatice şi tonice.
Din această plantă se obţine o serie de preparate care pe lângă proprietăţile vindecătoare de netăgăduit au şi un gust deosebit de plăcut.
Pulpa măceşelor, suculentă şi dulce, mai ales după căderea brumelor, se utilizează pentru prepararea jeleurilor, a pastei de fructe. Perii care acoperă seminţele de măceşe sunt foarte iritanţi producând mâncărimi. Se vor utiliza mănuşi, haine bine închise la gât şi mâneci, iar la nas şi gură se va purta mască din tifon. Ochii vor fi protejaţi cu ochelari.
Pentru ca fructele să-şi păstreze conţinutul de vitamina C, ele trebuie uscate imediat după recoltare. Uscarea lor se poate face şi pe cale artificială la o temperatură de 80-85 grade C. Din cca 2 kg fructe proaspete se obţine 1 kg produs uscat.
Pulbere
Se ia câte un vârf de cuţit de fructe uscate şi zdrobite de mai multe ori pe zi. Asigură necesarul de vitamine al organismului şi este un bun tonic pentru copii şi bătrâni.
Tinctura
Se pune la macerat o jumătate de kilogram de pulpă de măceşe cu o jumătate de kilogram de zahăr. Se lasă câteva zile până se formează un suc şi apoi se adaugă o jumătate de litru de spirt. Se strecoară şi se pune în sticle mici, bine închise. Se folosesc câteva picături seara, înainte de culcare. Este un bun tonic şi sedativ.
Lichior
Se pune la macerat 1 kg pulpă de măceşe cu ˝ kg zahăr, se lasă până se formează sucul, apoi se adaugă 3 litri de alcool bun. Se lasă la macerat în bucătărie 2 – 4 săptămâni scuturând în fiecare zi de câteva ori. Se stoarce şi se mută în sticle. Se poate dilua cu apă după gust.
http://www.ziarulgorjului.ro/ar/magazin/mceele-un-izvor-de-vitamine/
