E ger. E ger sănătos afară. Priveşti pe fereastră şi vezi floricele de gheaţă strălucind în bătaia plăpândă a soarelui ce-şi arată dinţii neascuţiţi, anemici chiar, în lupta cu strânsoarea de-afară. Privind afară, în frigiderul natural, te uiţi după oareşce urme de viaţă şi rareori vezi câte o pasăre ce taie văzduhul cu curaj. Un câine jigărit se cocoloşeşte lângă un perete în care soarele şi-a făcut un pic de loc. Copacii sunt „morţi” şi goi pe dinafară iar iarba zace sub zăpadă hibernând cu gândul la primăvară.
M-am întrebat cum ar fi să nu ştii că există patru anotimpuri. Să trăieşti doar iarna şi să-ţi spună cineva că există verdeaţă, viaţă în natură şi căldură. Că există iarbă verde, frunze şi flori. Probabil că nu ai crede. E ca şi cum unui orb din naştere ai încerca să-i spui cum arată albastrul. Se înfiripă fără doar şi poate, dorinţa, speranţa de a putea vedea aceste lucruri într-o zi.
Ieri, am învelit trandafirii din curte cu zăpadă. Că deşi e rece, ţine cald plantelor la nivelul solului. Vara sunt multicolori iar acum sunt nişte beţe ţepoase, inestetice şi îngheţate. Probabil, că dacă n-ai şti, ai spune că e imposibil ca din acei mărăcini să se iţească vara nişte flori frumoase. Şi totuşi se întâmplă.
Îmi place să mă joc cu propriile-mi gânduri. Îmi place să fac analogii între cele naturale şi cele spirituale. Ele, undeva se întrepătrund, se regăsesc într-un timp primordial. Cu siguranţă că-mi doresc să ajung la momentul când am să cunosc, (degrevat de trup cel mai sigur) începuturile. Pentru că de la începuturi, Dumnezeu a sădit prin cuvânt prima floare al cărui nume nu-l ştiu. Dar ştiu că tot de la început Dumnezeu, în mod minunat a mai sădit o floare, în sufletul omului. Aceasta are o putere fantastică de regenerare. Ba aş spune că rezistă la cele mai vitrege timpuri. Rezistă la întuneric, la răceală, la fierbinţeală. E o floare ce are sevă puternică extrasă prin rădăcini firave din esenţa vieţii.
Nu-i dau numele încă. Nu, pentru că privind pe fereastră la florile din grădină, mă gândesc că au putere mare şi dragoste faţă de Creator pentru a rezista în vitrege condiţii din dorinţa de a-şi da frumuseţea şi parfumul la timpul cuvenit. Evident că ele nu gândesc. Ele acţionează conform coordonatelor primare, ele nu cârtesc, răbdând cu stoicism ştiind că la vremea potrivită vor aduce mulţumire şi bucurie celor din jur. Şi asta e cea mai mare plată a lor.
Revin la floarea din sufletul nostru. E vie mereu. Uneori păleşte dar îşi revine. Foarte rar se usucă, iar rezultatul este tragic, pagubele fiind irecuperabile.
În sufletul nostru e sădită o floare, poate că nu ştiaţi. Eu aşa simt. Această floare poartă un nume frumos, i se spune SPERANŢA. Stă în noi şi îşi răspândeşte culoarea, lumina şi mirosul când omul se află la mari încercări. Rezistă la întunericul păcatului şi la răceala necredinţei. Uneori este „roasă” la rădăcini de viermele deznădejdii dar îşi revine. Doar sinuciderea o retează definitiv şi iremediabil.
În noi, există dar o floare. Priveşti pe fereastră la gerul cumplit şi nu-ţi vine să crezi că va veni iar primăvara. Undeva, în noi există o floare. Ea, e vestitor permanent al unei veşnice primăveri. Priveşti pe fereastră şi poţi să o vezi, e floarea din sufletul tău.
Să aveţi primăvară în minte şi speranţă în suflet.
Nu am un talent special, nici deosebit, doar privesc (cred) mai atent cele ce răsar lângă noi, în noi.
