Descoperă totul despre ce înseamnă să lucrezi într-o bucătărie profesională și cum poți ajunge acolo dacă îți dorești.
Oare cine nu visează uneori să aibă o viață ca-n filme? Să deschidă un restaurant mic, cochet, cu două-trei mese, unde lumea vine special pentru zâmbetul lui? Doar că, știi cum e, realitatea din spatele aragazului profesionist e adesea mult mai... fierbinte. Oricum ar fi, e un domeniu care mereu caută oameni dedicați, așa că de găsit locuri de munca bucatar nu-i chiar cel mai mare chin.
De ce? Păi, gândește-te puțin. Mâncăm toți, în fiecare zi, nu? Și, deși multă lume gătește acasă, ieșitul la restaurant, la o terasă, la o pensiune e un mic ritual pe care nu-l dă nimeni la o parte. Așa că, meseria asta nu moare niciodată, se transformă. Doar că transformarea asta aduce cu ea niște așteptări uriașe. Nu mai e de ajuns să știi să fierbi un ou. Oamenii vor experiențe, vor povești în farfurie. Și de-asta, omul care alege drumul ăsta se trezește rapid într-o cursă.
Pasiunea nu plătește chiria, dar ajută enorm
Se zice că, dacă îți place ce faci, n-ai să muncești nicio zi. Minciună! O să muncești de te dor picioarele, o să muncești când toți prietenii tăi sunt la o bere, o să muncești în weekend, de sărbători, adică fix atunci când alții se distrează. Dar, e drept, dacă ești pus pe treabă, acele 14 ore pot să treacă mai ușor.
Cunosc pe cineva care și-a dat demisia dintr-o multinațională, deși avea un salariu excelent, ca să se facă patiser. Toată lumea a zis că-i nebun. Dar el zicea că preferă să miroasă a vanilie arsă și să fie fericit, decât să miroasă a parfum de birou și să fie nefericit.
A fost greu, bineînțeles. Să înveți să faci 50 de croissante perfecte când abia reușeai să faci un chec decent acasă, e o diferență mare. A trebuit să accepte un salariu mai mic la început, să care saci de făină, să se trezească la trei dimineața. Dar, după câțiva ani, acum are cofetăria lui. Deci se poate. Secretul, pare-se, e să nu te arzi la propriu și la figurat în primele luni.
Asta ne duce la partea mai puțin poetică, cea legată de bani și de piața muncii. Se vorbește mult despre deficitul de personal, nu? Că nu se găsesc oameni calificați. Dar oare e doar lipsă de calificare sau e și faptul că mulți patroni nu înțeleg că munca asta e solicitantă fizic și psihic și că trebuie plătită pe măsură?
Drumul spre stele, nu spre epuizare
Nu toți vor să ajungă Chef la un restaurant cu stele Michelin. Și nici nu e nevoie! Meseria de bucătar are o mulțime de ramuri. Poți fi bucătar pe un vas de croazieră, unde vezi lumea, poți fi bucătar la o cantină socială, unde chiar simți că faci un bine, poți fi cel care face cele mai bune sandvișuri într-o cafenea de cartier. Fiecare nișă are farmecul ei, ritmul ei, și, evident, propriul nivel de stres.
Ce caută angajatorii, pe lângă, evident, un minim de pricepere? Seriozitatea și rezistența. Oamenii ăștia vor pe cineva care să nu le încurce echipa, care să nu dispară fix în plin sezon, când e nevoie de el. Disciplina e sfântă în bucătărie. E ca într-o orchestră: dacă un trompetist se încurcă, s-a dus simfonia.
La fel și aici: dacă ajutorul de bucătar uită să pună cartofii la fiert, tot meniul se dă peste cap. E un mediu unde nu ai timp de scuze, trebuie să fii rapid și să te miști cu cap. Iar a merge la cursuri, la stagii, la tot felul de formări, nu e un moft, e o necesitate. Nu de alta, dar tehnologia evoluează, gusturile se schimbă, și dacă rămâi la rețetele de acum 20 de ani, te mănâncă piața.
Una peste alta, e o meserie frumoasă, grea, dar care dă satisfacții pe măsură. Când vezi o farfurie goală și un zâmbet larg, parcă mai uiți de cele 5 kilograme de ceapă pe care tocmai le-ai tocat. Nu e pentru oricine, dar pentru cei cărora le curge gastronomia prin vene, e cel mai tare loc de muncă din lume.
